10 albume faine din anii ’50
by 7 aprilie 2015Preferatele mele din anii ’50. Le-am descoperit citind 1001 albums you must hear before you die. După cum veţi constata, toate sunt de jazz, main-stream-ul din decada respectivă. Nu există o ordine anume, n-am vrut să fac neapărat un top. Dacă aveţi cont pe Zonga, daţi click pe coperţi.
Frank Sinatra – In the wee small hours
Părăsit de a doua soţie, Ava Gardner, cu o carieră în declin şi o tentativă de sinucidere la activ, uitat de puştoaicele care alergau după el cu douăzeci de ani înainte, Sinatra a adunat o serie de cântece pe măsura feeling-ului său din acel moment şi a lansat unul dintre primele albume concept din toate timpurile. Aşa cum spune şi titlul, e ideal de ascultat la orele mici.
Frank Sinatra – Songs for swingin’ lovers!
Opusul absolut al lui In the wee small hours, un album optimist, îndrăgostit de viaţă, de ascultat ziua, când e soare, eventual la o plimbare prin parc. Curios e că la vremea lui a fost considerat albumul pop perfect. Până la urmă, pop e doar o prescurtare de la popular, nu neapărat un gen muzical (care în cazul de faţă ar fi jazz vocal). Fără să vreau, ultima piesă îmi aduce aminte tot timpul de Fisher king („I like New York in June, how about youuuu?”).
Ella Fitzgerald sings the George and Ira Gershwin songbook
În anii 50, Ella Fitzgerald a început să lanseze aşa-numitele songbook-uri, albume-culegeri cu piese ale unui singur autor, stabilind un standard. George Gershwin şi al său frate, Ira, au fost probabil cel mai tare cuplu componistic al primei jumătăţi de secol XX, aşa că Ella le-a dedicat nu mai puţin de patru discuri.
Miles Davis – Kind of blue
Sunt absolut fascinat de Miles Davis, în primul rând din cauza felului său de a aborda un instrument foarte folosit în jazz într-un mod absolut diferit. Lipsa totală a vibrato-ului, notele lungi şi pauzele dintre fraze sunt doar trei dintre chestiile pe care un muzician de talia lui nu le-ar face niciodată. Miles şi-a scris cu ele legi. În plus, muzica este genială.
Machito a fost numele de scenă al cântăreţului cubanez Francisco Raul Gutierrez Grillo, care împreună cu aranjorul Mario Bauza a combinat pentru prima oară muzica de big band cu ritmurile afro-cubaneze. Pe Kenya, Machito nu apare defel, ăsta fiind un album instrumental, dar orchestra lui n-a vrut să apară sub un alt nume. Let’s dance!
Count Basie – The atomic Mr. Basie
Iarăşi un album instrumental, cu un big band nemaipomenit şi cu aranjamente de lăsat mandibula pe podea. Incredibil cât de stăpânit poate fi Count Basie în furtuna de suflători. Tuşeul lui domol e de neatins. O parte din Count Basie Orchestra a ajuns acum vreo doi ani şi la Bucureşti, evident fără CB, care nu prea mai e printre noi din 1984. Cum a fost? Cam bine.
Louis Prima – The wildest
King Louie din Cartea Junglei în cea mai bună formă. Atmosfera albumului seamănă perfect cu coperta. Jazz vocal numai bun pentru o petrecere, exuberant, glumeţ, cu un mare chef de viaţă. Sigur ştiţi câteva piese de pe The wildest, imposibil să nu. „IIIIIIIIII ain’t got nobooooody!”
Billie Holiday – The lady in satin
Viaţa a fost foarte crudă cu Billie Holiday. E incredibil că a ajuns cine a ajuns pornind de unde a pornit. Albumul ăsta este lansat cu un an înainte de moarte şi în vocea ei se simt toate „aventurile”. Prima dată l-am ascultat în căşti, pe stradă, şi când a început I’m a fool to want you mi-au dat lacrimile şi a trebuit să mă aşez pe o bancă.
Sarah Vaughan – At Mr. Kelly’s
Un album live cu o vocalistă şi o entertaineriţă desăvârşită. Chiar vorbeam cu un prieten de curând despre o fază în care uită versurile şi se apucă să improvizeze, fază „furată” ulterior şi de Ella Fitzgerald în show-urile ei. Pe lângă asta, pentru domnişoarele care folosesc excesiv auto-tune-ul e o lecţie. Sarah Vaughan este un fel de pian foarte bine acordat care spune şi cuvinte.
Dave Brubeck Quartet – Time out
Un album de jazz care conţine un mega hit în măsură de 5/4. Sună ca o glumă, ştiu, dar cu siguranţă l-aţi auzit. Se numeşte Take five. Puţină lume ştie că este scris de saxofonistul cvartetului, Paul Desmond, nu de leaderul Dave Brubeck, care semnează toate celelalte piese, şi ele foarte bune, dar nu atât de fredonabile. Altfel, măsurile compuse prezente pe tot parcursul albumului dau şi titlul Time out.
comentarii
-
Andreas
Miles Davis – in special flamenco sketches, mi-a fost alaturi in anumite momente mai grele. Respect pentru tot ceea ce faci. Un „fanel” mai mic 🙂
Pingback: Prietenilor mei. Care n-au mai trecut de mult pe la mine.