Home » Jurnal de bord » 10 ani de byron la Doors, Constanța

10 ani de byron la Doors, Constanța

Știu cum e să dai ture peste ture de România. Fac asta de 10 ani cu byron și am făcut-o și înainte. Știu cum e să faci turneu european. Am fost să colind bătrânul nostru continent acum 16 ani cu o trupă germană de black metal. Știu cum e să ai autocar cu paturi, living, frigider, televizor și budă pt. pipi, să ai roadies, sunetist, stand de merchandise, manager de turneu și șofer, știu cum e să mergi numai pe autostradă, să te distrezi cu olandezi care bat cu berea în scenă urlând din toți rărunchii “zugabe”(bis în germană) sau să te rătăcești printr-un oraș în care n-ai mai fost niciodată și să n-ai nici bani, nici telefon. Și mai știu cum e să fii atât de naiv încât să-ți închipui că viața ta va arăta tot timpul așa și vei avea douăzeci de ani forever. Nu știu însă cum e să cânți în toată lumea. Pentru o trupă de talie mondială, Europa ar fi doar o etapă (European leg), după care ar urma o pauză de o săptămână-două, câteodată mai mult, apoi o altă etapă, să zicem cea americană (American leg). Raportând totul la perimetrul granițelor noastre, lucrurile nu sunt chiar atât de diferite. Dacă Muse pleacă de la Londra la New York face vreo șapte ore, fix cât noi de la București la Cluj. Atâta doar că folosim mijloace de locomoție diferite. Apoi se plimbă prin state, la fel cum noi ne plimbăm prin județele din Ardeal, după care își iau o pauză de o săptămână, exact ca noi, urmând să se mute într-o altă zonă – să zicem Australia, la fel cum noi ne-am muta pe litoral. Ba nu, că până în Australia ei au un drum ceva mai lung. Ce fraieri!

Constanța, mulțumită autostrăzii solare, mai are puțin și devine o suburbie a Bucureștiului. Vai ce bine e să ajungi la locul faptei în doi timpi și trei mișcări! Să nu trebuiască să înveți pe dinafară tot ce scrie pe spatele unui tir, să nu riști nici un centimetru de depășire, dar să poți să mergi ca nebunul. Mă întreb cam cât de bătrâni o să fim când o să fie gata și autostrăzile celelalte, promise de atâta vreme de umanoizii ăia care merg în coloane oficiale. Probabil destul de bătrâni încât să nu ne mai pese. E drept că dacă se întâmplă ceva pe autostradă, mai mult ca sigur nu e neglijabil. Nu vreau să comentez nimic despre accidentul de astăzi, asemenea întâmplări nu sunt comentabile. Din fericire sunt (sau cel puțin au fost până acum) rare.

Din când în când mai răsfoiesc teleleu.eu, blogul Elenei Stancu și al lui Cosmin Bumbuț în care ne este înfățișată România reală, țara aceea mega-săracă cu mentalități homofobe și rasiste din estul Europei, și îmi dau seama că suntem niște privilegiați care trăiesc într-o bulă de normalitate. Doors Club este bula în care poposim de fiecare dată când ajungem în Constanța, un loc foarte frumos, cu oameni faini, papa bun și concerte săptămânale. Aseară s-au înghesuit în fața scenei vreo 200 de curioși, inclusiv un tip în scaun cu rotile care era mai bucuros ca toți ceilalți că ne vede în sfârșit live. Show-ul nostru a fost minimal, cu proiecțiile Buzilanilor redate pe televizoarele prinse în pereți, fără cvartet, adaptat la mărimea scenei și a clubului. Astăzi la Daily Pub din Galați o să fie ceva asemănător. Eastern leg-ul se petrece în spații mici și prietenoase.

Mixat & montat de Vladimir Ivanov

P.S. Pe drumul spre Galați am ascultat Aproape, EP-ul proaspăt lansat de Luna Amară, și am admirat frumusețile patriei. Din păcate nu toată lumea admiră la fel, peste tot e plin de gunoaie, de parcă locurile astea n-ar aparține nimănui. Cred că nepăsarea nu poate fi justificată de nicio sărăcie.
 

Tags :
Previous post link
Next post link

About Dan Byron

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Scroll To Top