Home » 10 ani de byron » Acum nouă ani

Acum nouă ani

A intrat în mașină cu tricoul înfășurat pe mână, apăsându-și nasul plin de sânge.
– Du-te te rog la o farmacie și ia-mi niște plasturi.
– Ce s-a întâmplat?
– M-am bătut cu zece țigani.
– Cum adică te-ai bătut??
– Nu m-am bătut mă, ho! Mă uitam într-o vitrină și când am dat să mă întorc și să plec am intrat cu nasul într-un stâlp. Nu mai râde, du-te la farmacie!

Acum nouă ani începusem să umblăm prin țară după cluburi. În fiecare săptămână acopeream altă zonă. Împărțeam demo-uri (înregistraserăm un concert din Yellow Club), prezentări (printate după un powerpoint făcut de Codruț), și ne făceam introducerea pentru eventuale viitoare concerte. Mai toată lumea se mira, nu era deloc obișnuit să te duci în persoană, era de ajuns un telefon, dar noi insistam săptămână de săptămână să stabilim un contact direct, să știm cu cine avem de-a face. În dimineața respectivă urma să plecăm într-o tură de două zile prin Sibiu, Cluj și Brașov, iar Codruț se dusese până la magazinul Unirea să cumpere CD-uri pentru demo-uri, lăsându-mă pe mine aproape adormit în mașină. Acum, că se întorsese accidentat, nu știam dacă să mai mergem sau nu, dar oricum trebuia să-și oprească sângerarea, așa că am fugit până la prima farmacie și i-am luat cele trebuincioase.

Prima ieșire a fost la clubul Hush din Pitești (pe 2 februarie 2007), dar asta a fost chiar ușor, și Codruț și Costin erau de-ai locului, iar proprietarul le era prieten. După noi au venit o grămadă de oameni din București (majoritatea de pe forumul Urma), peste douăzeci, care au populat podeaua din fața scenei. M-am simțit cumva ca în familie, mai ales că piteștenii nu prea se înduraseră să iasă din casă pe frigul ăla.

live_23

Două săptămâni mai târziu am aterizat la Roland Garros-ul din Cluj, unde mă așteptam să rupem (cu Kumm sau Urma ajungeam de obicei la patru-cinci sute de oameni). Ghinion. O sută de oameni, și ăia parcă abia treziți din somn. În plus, în mijlocul concertului, patronul (omul care părea că vrea să susțină cultura, fiind în momentul respectiv singurul din oraș care făcea concerte cu trupe de underground) a venit ușor anesteziat, s-a așezat la calculator și s-a apucat să joace Solitaire, ignorând cu nonșalanță că totul era proiectat pe peretele din spatele scenei. Noi să fim sănătoși. După concert am sărbătorit ziua lui Codruț și un an de când ne știam, încercând să ne amintim doar întâmplările plăcute. În dimineața următoare m-am întâlnit cu o grămadă de cunoscuți care mă întrebau când cânt și unde. Încet-încet m-am prins că ceva e foarte greșit. Mai târziu, când am strâns sculele (lăsate peste noapte în biroul patronului), am găsit și pachetul nedesfăcut cu afișele pe care le trimiseserăm cu două săptămâni în urmă…

Kirk venise cu o plasă de beri, deși era un pic înainte de prânz. Mi s-a părut că maică-mea se uită cam strâmb, dar n-a comentat nici pe moment, nici după aceea. Am stat ore în șir sorbind din ceaiul de hamei și făcând planuri. Omul voia să-și înființeze propria casă de discuri, Kirk Records, iar primul album din catalog urma să fie al nostru. Kirk era genul care adoarme în tramvai și se trezește în depou fără telefon, fără bani și chiar fără țigări (de altfel asta i se și întâmplase cu vreun an înainte), dar nu m-aș fi îndoit niciodată de intențiile lui. Câteva zile mai târziu ne-a dus de mânuță la studioul lui Victor Panfilov de pe strada Argentina, convins că el e omul cu care trebuie să lucrăm. Am aflat mai târziu că Victor fusese doar politicos acceptând întrevederea, nu era fan nici de Kumm, nici de Urma, iar Kirk, inocent, ne făcuse intrarea tocmai încercând să-l impresioneze cu cele două nume. Noroc cu demo-ul live din Yellow, care a reușit să decongestioneze mușchi faciali cu expresii aparent binevoitoare și să ne deschidă încă o ușă.

O lună mai târziu am început lucrul la album. Prima dată am înregistrat totul în viteză, neținând cont de amănunte, ca și cum ar fi doar un banal concert. Am ascultat schițele rezultate până am înțeles ce nu e bine și unde mai trebuie lucrat. La sfârșitul lui aprilie, când în sfârșit ne-am apucat să tragem pe bune, 90% din ce urma să facem era foarte clar (10% e întotdeauna hazard). Între timp, lui Kirk i se năruiseră câteva planuri, nu reușise să facă rost de finanțare și începuse să nu mai răspundă la telefon. Nu ne-am supărat nicio clipă, ne așteptam (la cât îl știam de împrăștiat), iar de dat înapoi oricum nu aveam de gând, așa că am început la rândul nostru să căutăm resurse (Victor nu ne-a zorit vreodată, dar era o chestiune de bun simț). Am avut baftă cu câțiva prieteni care s-au implicat cât au putut și ne-au acoperit aproape toate costurile, dar cu toate astea ne-am dat seama că e nevoie de o casă de discuri care să aibă făcute deja aranjamente cu radiouri, televiziuni, presă, tipografie, distribuție, etc. În mai am avut un concert în B52 și un amic, Cătălin Toader, a reușit să-l aducă pe boss-ul de la A&A Records, care s-a arătat impresionat de prestație și de numărul mare de martori adunați într-o banală zi de joi. Ne-am reîntâlnit o săptămână mai târziu la sediu și am convenit să lansăm albumul împreună.

Timp de câteva luni mi-am dedicat timpul exclusiv studioului. Veneam în fiecare zi pe la prânz și lucram până seara, chiar și atunci când nu trăgeam eu. Din amintiri, pe scurt:

    – Mateșan era un consumator de energie fantastic și cerea tot timpul să mărim tempoul. Am avut mari discuții, în special despre No man’s land, pentru că începutul trebuia să fie lent, iar finalul nu. Până la urmă am grăbit metronomul gradual doar pe intrarea în CODA și ne-am dat seama că avea dreptate, era mult mai credibilă veselia pe un ritm mai alert.

    img_0094

    – Cu Szabi am lucrat foarte lejer, muzical era brici, iar uman fix opusul lui Mateșan, foarte calm, pozitiv și nu foarte vorbăreț. Basul lui de atunci nu era destul de bun, așa că am împrumutat un Music Man de la un cunoscut de-al lui Victor, pe numele lui Vlady Săteanu. Habar n-aveam că o să fim colegi într-o bună zi.

    img_0088-2

    – Costin avea nevoie de atenție specială, dar atunci am crezut că are doar fobie de înregistrări. Am stat lângă el în „borcan” de mai multe ori, iar în vreo două locuri am tras amândoi chitară electrică (la Losing control și Forbidden drama).

    img_0023

    – Sergiu s-a mișcat foarte repede, a trebuit doar să-l mai temperăm, avea tendința să umple orice golișor, oricât de mic. Mi-a plăcut enorm solo-ul de la Losing control, e acolo un dialog între două personaje care mă face tot timpul să râd.

    img_2233

    img_0029 – Cu invitații a fost mai complicat. Peter Michaud (pe care îl cunoscusem în Germania – era sunetist la Al Jawalla) a înregistrat recitativul din Evanghelia după Toma la el acasă și mi-a trimis wav-ul pe mail (asta a fost partea cea mai puțin complicată). Cu cei din cvartetul de coarde am avut de muncit, în special la Essential piece, care e în 7/8, măsură care nu prea se studiază la facultate. Până la urmă i-am înregistrat separat ca să-i putem corecta mai ușor. Pentru solo-ul din mijloc am apelat la o altă cunoștință de-a lui Victor care știa să cânte la esraj, un fel de strămoș al viorii. La imitația de public de pe finalul No man’s land-ului am adunat toată gașca din curte. În felul ăsta Codruț, Jeli (un alt prieten bun), Sergiu și Costin au aflat cum e să tragi voci într-un studio.

    Într-o dimineață mi-am băut cafeaua pe terasa complet pustie a Clubului Țăranului. Veneam de la Iulia, care stătea pe lângă gară, și mai aveam ceva timp de pierdut până la ora convenită cu Victor. Am cerut de la bar o foaie de hârtie și ceva de scris și m-am apucat să fac planuri. După încă o cafea și o jumătate de pachet de țigări aveam trei chenare, fiecare încadrând patru titluri, plus un bonus. Luasem în calcul toate amănuntele și referințele din versuri, iar acum totul avea o logică și un parcurs. În plus îi găsisem titlul perfect – Forbidden drama.

    – Vino puțin, pe asta sigur n-o știi!
    Era sketch-ul cu Catherin Tate când face pe translatoarea. Fuck! Oamenii ăștia chiar nu înțelegeau că mai aveam o lună până la lansare. Ardea cămașa pe mine, nu dormisem ca lumea de nu știu când, stăteam în fiecare noapte cu Anca să-i dau sugestii pentru design, între timp încercam să fac parteneriate media, ba chiar o pusesem de o sponsorizare, Victor îmi trimitea variante de master pe care trebuia să le ascult cu mare atenție, iar la A&A cerul era senin și Catherin Tate își făcea numărul cu „woongoo, woongoo, woongoo, this is not my sandwich”. Sunt destul de sigur că Ion (ze boss) nu știa nimic despre ce se întâmpla în mansardă și ar fi fost culmea să-i spun eu. Până la urmă mi-au sugerat să nu mai trec pe la ei, că e absolut în regulă dacă vine doar Codruț, că e mai complicată comunicarea cu doi oameni pentru aceeași trupă. Prima oară când am văzut cum arată CD-urile a fost după concertul de lansare, când oricum era prea târziu să mai dai orice fel de bun de tipar. M-am abținut să nu plâng, munca Ancăi fusese tratată cu picioarele.

    Fabrica arăta ca un șantier. Ba nu, Fabrica ERA un șantier. Totul era foarte bine stabilit, erau afișe prin tot orașul, aveam machetă în 24FUN, reclamă la radio, reușisem să implic România Liberă și Sagem cu ajutorul lui Dorian și al Claudiei (văr-miu și nevastă-sa), aveam peste zece parteneriate media, dădusem interviuri pe unde se putuse, etc., iar acum intram pentru prima dată în Fabrica, care era un șantier. Îi știam de multă vreme pe oamenii din spatele noului club, îmi erau amici. Nu cred că era vina lor, n-aveau niciun interes să nu aibă totul gata la primul eveniment. Am auzit tot felul de bârfe, cum că ar fi fost de vină muncitorii, ba nu, proprietarul, în fine, chiar nu mai conta. Mai era o zi până la lansare. Victor venise cu tot ce mișcă și se apucase să monteze. Ne-am făcut că nu vedem ce e în jurul nostru și ne-am apucat de soundcheck. A fost prima oară când am testat in-ear monitoring-ul. O piatră de hotar, dacă stau bine să mă gândesc, începând din ziua aceea rareori am acceptat să cânt pe monitoare de scenă.

    press-release

    Concertul a fost un succes, au venit vreo șapte sute de oameni, iar cei de la standul A&A au terminat CD-urile pe care le aduseseră în trei sferturi de oră. Am început cu zece minute înainte de vreme pentru că era prea mare înghesuiala. Aerul era mai irespirabil ca niciodată, toată lumea părea că fumează, iar emoțiile se izbeau de pereții capilarelor mele ca un animal sălbatic proaspăt închis într-o cușcă. Nu-mi aduc aminte prea multe nici din concert (știu doar că am dat vreo patru bisuri), nici de la cheful de după, care s-a ținut în barul unui prieten, Iliaș, și a durat până spre dimineață. Eram într-o stare extatică, pluteam pe un norișor rozaliu, nu de la alcool, nici de la altceva, ci așa, de bine ce îmi era. Îmi închipui că așa se simțeau oamenii care luau la facultate în anii 80. Forbidden drama fusese lansat la apă și tot ce speram era să nu se lovească de niciun iceberg.

    2007-10-13-byron36-2

    Până la aniversarea de un an terminaserăm și primul turneu (nouă concerte în nouă orașe), denumit generic Forbidden tour și bazat pe raitele date împreună cu Codruț la începutul anului. Am trecut și prin Cluj, dar din fericire pentru noi se redeschisese Music Pub-ul. E drept că acum avea un „Irish” adăugat în nume și nu mai era așa hip ca altă dată, dar nu juca nimeni Solitaire pe proiecție.

    Fotografii de Constantin Nimigean, Victor Panfilov și Iulian Pîslaru. Layout de Anca Radu (Verticals).

Tags :
Previous post link
Next post link

About Dan Byron

2 Comments

  1. Greu cu inceputurile, dar cred ca a meritat tot efortul si munca!

  2. Ma bucur ca ati inceput!!! Avem si noi ce sa acultam!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Scroll To Top