Home » 10 ani de byron » Acum zece ani

Acum zece ani

Aerul era irespirabil. Cei trei sute de oameni din Lăptăria Enache făceau podeaua să vibreze ca la cutremur. Sandy declarase sold out și închisese ușile în fața altor doritori de concert. Rândul întâi era la mai puțin de jumătate de metru de colțul meu de scenă, dar mă obișnuisem de mult cu structura faimosului club. 2006 începuse de aproape două săptămâni și nimeni nu se săturase încă de chefuit. Revelion, sf.Ion, și la bis Urma. Un ianuarie rece ca privirea unui jucător de poker, în care trebuia să fii foarte atent cu ce expresie facială ieși din casă, că așa rămâneai toată ziua. La pauză am ieșit pe hol, să mai fumez și în aer curat cică, și m-am pomenit îmbrățișat de Costin Oprea, chitaristul cu care cântasem în BlueService. Acum era în Parlament (nu în cel al lui Văcăroiu, în cel al lui Pepino) și se apucase să-și practice meseria de avocat. După schimburile obișnuite de “ce mai faci?/bine”, m-a rugat să-l ajut cu o chestie. Avea un prieten bun care era înnebunit după Confuzz/Angels & Clowns și peste vreo lună urma să fie ziua lui. Costin voia să vin și eu la petrecere (bineînțeles, complet neanunțat). Nu prea era genul meu de fază, dar i-am spus că mai vorbim la începutul lui februarie (când aveam de gând să mă dau lovit că am treabă sau altceva). Auzi la el idee, să mă dea cadou!

O lună mai târziu însă n-am putut să-i spun nu. Nu găsisem o scuză destul de plauzibilă și până la urmă gestul era frumos. Am ajuns la el în Giulești cu vreo două ore înainte de sărbătorit, care avea de gând să iasă prin cluburi, nicidecum să stea la un pahar de vorbă în casa unui prieten. Costin îl tot suna ca să treacă mai întâi pe la el, să-și facă încălzirea cu niște beri, ăla că nu, mai bine hai direct în oraș, etc., etc. Până la urmă s-a înduplecat să apară, iar eu m-am ascuns în întuneric, în camera care dădea direct în bucătărie. A intrat pe ușă cu un zâmbet enorm, decorat cu niște incisivi memorabili, i-a întins lui Costin două CD-uri – cele două albume Kumm pe care apar și eu – spunând din colțul gurii „pune și tu niște muzică”. Am ieșit încet din umbră, fumând tacticos, și l-am întrebat dacă nu mai bine vrea să le audă live. A făcut ochii mari și a început să râdă cum nu auzisem pe nimeni – muzical, în arpegii descendente! Apoi s-a prezentat: Codruț Dumitrescu.

Dimineață pe la 7 mergeam agale spre metrou. Cheful se întinsese din bucătăria din Giulești prin clubul Viking, unde am asistat la primul concert Kumm de după concedierea mea (a fost râsul dracului la ușă, Codruț nu s-a lăsat până nu mi-a plătit biletul), apoi printr-un demisol din Cotroceni în care singura băutură disponibilă era Jack și nouă vai ce rău ne-a părut. Nu știam când sau dacă o să ne mai vedem, chit că ne distrasem bine împreună. Rămăsese că mai vorbim. Am dormit până după-masă și m-am trezit mai puțin mahmur decât mă așteptam. Era o duminică din aia în care nu-ți vine să faci nimic, stai prin casă de aiurea, dar nici afară parcă n-ai ieși… În fine, la un moment dat am pus mâna pe chitară și m-am apucat să mă joc cu niște acorduri. Călătoriile din ultimii ani încă erau foarte vii în amintire, plimbări nesfârșite, autostopuri cu tot felul de indivizi, unii foarte ok, alții doar interesați de bani, nopți pierdute prin sate uitate de lume în care nu oprește nicio mașină, autobuze obosite mergând cu zece la oră pe niște drumuri pline de cratere, chefuri cu prieteni noi prin diverse părți ale țării, trenuri încinse cu călători taciturni sau oameni care vorbesc ca televizorul, nași plictisiți, supracontrol, etc.,etc. Tot balamucul din capul meu a început să prindă formă.

Walking down the land…

Eram în sevraj. De aproape jumătate de an cântatul meu vocal se redusese la câteva refrene și vreo două strofe. Îmi plăcea rolul de instrumentist, statul mai în umbră, în care nu trebuie să te confesezi la microfon, ci doar să ai grijă de groove, să mai vocalizezi din când în când și să completezi anumite pasaje cu flautul, dar menirea mea nu era aia. Începeau să apară frustrările, iar golul din stomac creștea de la o zi la alta. În următoarele două luni am scris încă vreo trei piese, visând cu ochii deschiși la proiectul solo care avea să mă aducă din nou la microfon. Între timp, Urma repeta de zor în clubul Utopia, pregătindu-se pentru Trend off, iar eu mă pregăteam să plec.

La începutul verii, Costică și Codruț au început să vină la cântări să mă “răpească”. Plecam în Vamă cu hainele de pe mine, fără planuri sau bagaje, și petreceam câte un weekend pe plajă la spălat creieraș. Într-una din aceste evadări, într-o dimineață în care gravitația ne pironise de nisip, cu o sticlă pe jumătate goală între noi, am avut următoarea discuție cu Codruț:

    060617_071546– Auzi? Nu cred că ți-am spus, dar mi-am găsit manager.
    – Foarte tare, cine e?
    – Tu, mă boule.

    A urmat arpegiul descendent din râsul lui, după care s-a uitat la mine cu ochii mari și m-a întrebat speriat dacă vorbesc serios. Omul lucra în vânzări la DHL și nu cunoștea pe nimeni din lumea muzicii. Știa despre intenția mea de a înființa un alt proiect, dar nu se gândise vreodată că ar putea să facă parte din el. Eu îi văzusem calitățile de manager după primele două-trei întâlniri, dar nu spusesem nimic până atunci pentru că n-aș fi vrut să mă bag peste viața omului. Dar la Vamă, pe nisip, cu o sticlă de ceva bun ajunsă la jumătate, nu-ți mai pasă de prostii din astea de bun simț…

    Costin a refuzat în primă fază să ni se alăture, între timp renunțase complet la muzică și se încăpățâna să își demonstreze că avocatura e menirea lui. Ne distram bine împreună, dar asta nu însemna că trebuie să și cântăm împreună. Am acceptat răspunsul lui fără să mă gândesc o clipă că aș putea insista, în schimb am scris o piesă despre asta – Fake life. Codruț însă nu s-a lăsat cu una cu două, știa el ce știa. Deja aveam manager, sunetist (vorbisem cu Alex Mihuț) și, după o uriașă muncă de convingere, chitarist. Încă n-aveam trupă, dar știam că nu mai e mult până acolo.

    La sfârșitul lui iulie am plecat cu Urma în Germania să înregistrăm Trend off. Anunțasem deja din primăvară că vreau să părăsesc trupa, dar nu voiam să supăr pe nimeni, așa că acceptasem să merg, să se termine cumva frumos. Însă acea lună de studio s-a transformat într-un coșmar din care nu mă mai puteam trezi. Am fost la un pas să plec spre casă înainte de a înregistra o notă. Dacă ar fi să reiau momentul, chiar aș pleca. Ca idee, singurul CD pe care îl am cu albumul este primit de Crăciun de la un prieten…

    Pe final de august am ajuns în țară și m-am reapucat imediat de scris. A fost un moment în care mă luptam cu Essential piece de vreo săptămână și eram gata să renunț, când gașca de pe forumul Urma m-a “răpit” la rândul ei și m-a dus în Vadu, pe o altă plajă uriașă și goală, unde timpul are complet alt ritm și îți poți auzi gândurile. După două zile aveam arsuri nasoale pe față, dar eram super-zen. Ajuns acasă am reluat Essential și în scurt timp a fost gata. Știu că nu pare, dar este cea mai dificilă piesă de pe Forbidden. Între timp încercam să pun bazele unei componențe. Vorbisem cu Döme, care era încă în Slang, dar zicea că se bagă, cu Sergiu, care mi-a spus nonșalant că vine doar să vadă cum e atmosfera, cu Alex, un toboșar care n-a ajuns cu noi pe nicio scenă. Un prieten, Vlad, îmi dădea o mulțime de sugestii privind instrumentiști buni de pe la noi și calitatea lor umană și îmi furniza date de contact. De altfel el l-a ajutat în primă fază și pe Costin să-și regleze tonurile din procesor.

    Concertul de la Stufstock Urma să fie ultimul în componența respectivă. Din păcate plecarea mea și certurile din Germania îi afectaseră puternic și pe ceilalți membri. Știam că cel puțin pentru o vreme trupa nu va mai exista. Cumva toată chestia era ținută în secret, dar nu am putut să nu le spun oamenilor de pe forum adevărul, mulți dintre ei nu voiau să vină și ar fi ratat momentul. A fost o fază emoționantă în timpul concertului, când au ridicat o pânză uriașă pe care scria I love you but I gotta go și încă una după, când am plecat de la scenă înconjurat de ei. Un capitol se terminase, în sfârșit de-a binelea, iar eu eram în al nouălea cer.

    A fost una din cele mai grele toamne din viața mea. Am început repetițiile într-o sală din subsolul Big Mamou-ului pe care o plăteam cu ora, cu o componență care se tot modifica, fără bani (nu fusesem remunerat pentru ultimele concerte Urma, erau multe datorii de plătit), încercând să mă concentrez să scriu, cu un orizont complet aleator înaintea mea, pe un drum anevoios, plin de gropi și curbe-surpriză. Maică-mea devenise client fidel la fier vechi, iar eu pluteam într-un nor de fum, aproape non-stop cu chitara în brațe, îndrăgostit lulea de Iulia (pe care o cunoscusem în vară), drămuindu-mi cartela pre-payed cât mai înțelept, întâlnindu-mă cu diverși oameni, cu majoritatea pe terasă la Argentin (unde se găsea cea mai ieftină bere din centru), încordându-mă să adun un grup de indivizi care pot funcționa împreună. Am fost la Lăptărie să vorbesc cu Sandy (care nici n-a vrut să audă de manager, a tratat direct cu mine) și am stabilit prima cântare pe 1 decembrie.

    Stăteam pe holul de la toalete, pe trepte, vorbind aproape non-stop la telefon cu Codruț. Eram speriat. Lăptăria se cutremura, era iarăși sold-out, iar noi nu puteam să începem cântarea. Mateșan era pe platourile ProTV-ului din Buftea cu Loredana, iar Codruț aștepta să se termine show-ul ca să-l poată lua cu mașina. Mă ascunsesem acolo ca să nu dau iarăși ochii cu Sandy sau Călin, care mă întrebaseră deja de câteva ori de ce nu începem. Exista pericolul să se amâne și atunci prima impresie se cam ducea pe apa sâmbetei… Mateșan își chemase un înlocuitor, dar și el întârzia. Din povești știu că s-au schimbat între ei din mers (în mijlocul unei piese!!) și n-a observat nimeni, era așa multă lume pe scenă că oricum nu conta. Drumul până la Lăptărie a fost un record, domnu’ manager se îneca deja în adrenalină și n-a mai ținut cont de nicio regulă. Au ajuns în 18 minute. Am intrat în club ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Mateșan și-a dat geaca jos din mers, a aruncat-o în fundul scenei și s-a așezat la tobe. Am început cu un Fake life în forță un pic după 12, în fața unei mulțimi care colcăia de nerăbdare și curiozitate, cu emoțiile bubuind în piept și nervii întinși la maxim.

    După cântare m-am dus la bar să-mi iau ceva de băut, să sărbătorim marele eveniment. Barmanul mi-a întins o jumătate de sticlă de gin și mi-a spus că aia e singura chestie care a mai rămas.
    Imediat trec zece ani…

    Fotografii de Constantin Nimigean la o repetiție din subsolul Big Mamou și la concertul din Lăptărie (cele cu blitz-ul din concert sunt făcute de altcineva, dar nu știu cine). Bineînțeles, bijuteria cu Codruț din Vamă îmi aparține 🙂

Tags :
Previous post link
Next post link

About Dan Byron

4 Comments

  1. bravo bai! tot asa!

  2. Cum e să citești rânduri care îți dau fiori și șuturi în memorie? suntem o mână de norocoși care știm cum e.
    Mă bucur că am fost/sunt cu voi în această călătorie. So, cu ce o să ciocnim? Gin sau Jack? 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Scroll To Top