Cum a fost la Rock Werchter 2017

12 iulie 2017

Belgienii sunt niște fraieri. Auzi la ei, să facă în fiecare an un festival de patru zile cu cele mai tari trupe ale momentului și peste 100.000 de plătitori! Eu în locul lor cu banii ăia aș pleca în vacanță și mi-aș băga picioarele, mai ales că e vară, nu? Păi de ce să am eu grijă să fie totul la linie? De ce să mă stresez eu cu acoperitul noroaielor cu plăci modulare, să mă apuc să curăț complet toaletele odată la jumătate de oră sau să aspir bălțile cu o cisternă dedicată? N-am altceva mai bun de făcut? Ei, comédie!

Lăsând gluma la o parte, Rock Werchter este cel mai bine organizat festival pe care l-am văzut vreodată. E clar că oamenii s-au lovit în cei 43 de ani de existență de toate problemele pământului. Mai nou, ținând cont de proaspetele atentate, s-au gândit că ar fi bine să se simtă toată lumea în siguranță, așa că au pus la intrarea în perimetru detectoare de metale ca la aeroport. E drept că un rău-voitor s-ar putea strecura în cozile de afară, dar asta se poate întâmpla oriunde.
 
5404f93f9f77ade1-photo
 
În cele patru zile am văzut 22 de concerte, însă doar 13 întregi, că așa e la festival. Ce îmi place enorm la Werchter este că nu are nume în plus, dacă există nepotisme și prietenii nu se simt, sunt la aceeași înălțime cu restul. Am văzut două trupe belgiene tura asta, Warhaus și J. Bernandt, proiectele solo ale celor doi frontmen de la Balthazar, care cică sunt în an sabatic. Amândouă mi-au plăcut enorm și vi le recomand cu căldură. Sunt foarte diferite unul de altul și nu prea au nicio treabă cu Balthazar. Kind of reminds me of something…

But of course că highlight-ul fest-ului a fost Radiohead, pe care nu apucasem să-i văd niciodată live. În 2011 cumpărasem bilete la concertul din Berlin, dar cu puțin timp înainte s-a întâmplat nenorocirea de la Toronto, când le-a picat juma’ de scenă și s-a prăpădit tehnicul de tobe, așa că niet show. Am profitat de ocazie să vizitez pentru prima dată Berlinul și să beau o bere cu românii care își mai cumpăraseră belete și atât. Bineînțeles că ne-am primit banii înapoi, dar de văzut Radiohead n-am văzut.

Regulile la Werchter sunt simple – în față stau doar cei care chiar își doresc. “Țarcurile” de la “golden” și “diamond” pot fi accesate de oricine cu condiția să se așeze la coadă cu un concert înainte, ca să prindă loc. Evident că la numele mari trebuie să te orientezi cu un concert sau chiar mai multe înainte. Pentru Radiohead ne-am așezat la coadă în timpul prestației Royal Blood, care erau antepenultimii. Super-cântare, incredibil ce pot face doi oameni cu sânge în instalație. Dacă n-ați făcut-o deja, ascultați-le măcar unul din cele două albume, sunt foarte mișto amândouă. După ei a urmat o pauză de 50 min., timp în care ne-am făcut cât de comozi am putut în “diamond”, apoi performance-ul lui James Blake, câștigător al Mercury Prize-ului din 2013 și autor a trei albume de electro-soul-something. J.B. ne-a prelucrat un pic plămânii cu basul lui electronic, dar altfel cântarea a fost destul de faină, chiar dacă nepotrivită pentru Main Stage. Iarăși, dacă n-ați avut plăcerea, puteți da o ureche, e deosebit ce face omul. La pauză am avut surpriza să nu văd pe nimeni îndreptându-se spre ieșire, așa cum se întâmplă în mod obișnuit. Toată lumea a rămas pe loc. Peste o oră urma să aterizeze un OZN pe o coșcogiamite scena și nimeni nu voia să rateze momentul. Radiohead a fost singura trupă pe care am văzut-o care a intrat cu 6 minute mai repede. Ai putea spune că nu e profi așa, dar din punct de vedere uman, jos pălăria. De ce ar mai fi așteptat încă 6 minute dacă toată lumea era prezentă și pregătită? Ca să fie pielea de găină mai creață, au început cu piesa care-mi servește de vreo jumătate de an drept sonerie la telefon. După care au sărit peste vremuri în toate direcțiile, neținând cont de nicio ordine, comunicând cu publicul prin silabe nearticulate (care mi-au adus aminte de experimentele lui John Cage), neslăbind o clipă intensitatea întâlnirii de grad 1. Tehnic, show-ul a fost imposibil – la fiecare piesă se schimba set-up-ul, mai apărea o pianină, alte chitare, o mașină de ritm antică, un pian electric etc., iar modificările durau sub un minut. Pe deasupra au avut cel mai bun sunet din tot festivalul și propriile lumini. Nu vreau să transform articolul ăsta într-unul despre ei, așa că vă las aici playlistul și mai jos chiar concertul, apărut la puțină vreme după aia pe Youtube.
 

 
Cu o seară înainte cap de afiș a fost o trupă cu un super potențial, care se comportă de parcă ar avea sub 100 de plătitori într-un club din Petrila chiar și în fața a 50.000 de martori, și care chiar și așa are un succes incredibil – Kings of Leon (sau Nephews, dacă vă convine mai mult – în caz că nu știați, Leon e bunicul lor). M-am împrietenit cu doi francezi care veniseră special. Nu că ar fi fost prea departe de casă, dar i-am întrebat de ce nu așteaptă să vină muntele la Mahomed. Ei bine, surpriză, n-au cântat niciodată în Franța și nici nu pare să fie în plan. Bineînțeles, săpând un pic m-am prins că n-au cântat niciodată în Franța de când îi ascultau cei doi francezi, dar asta nu m-a oprit să fac câteva glumițe, doar în România abia ce fuseseră. Cântarea ok-ish, dar lipsită cumva de viață, sunetul în general bun, vocea în schimb cam ciudat mixată, cu înalte excesiv de multe și totuși destul de îngropată. Nu mi-a luat mult să-mi dau seama că nu mixeristul era de vină, ci monsieur Caleb, care stătea la 30 cm de microfon în permanență.

În afară de vaporul numit Main Stage, la Werchter mai sunt două scene în două corturi uriașe, The Barn și Klub C, unde performează numele mai mici, adică cele care nu strâng mai mult de 15-20.000 de oameni. The Barn e preferata mea, orientarea fiind mai underground, cu mai mult alternativ, avant-gardă, folk, blues, whatever. Acolo am văzut tura asta Agnes Obel, o daneză hipnotică, total atipică (însoțită de două violonceliste și o percuționistă), care mi-a învârtit pe deget neuronii, încurcându-le conexiunile. După prestația ei a trebuit să stau vreo oră pe iarbă, să mă întorc pe lumea asta, ratând alte concerte care se desfășurau între timp. Ascultați Citizen of glass, e grozav. Pe celelalte două albume încă nu le-am ascultat, dar n-au cum să fie decât faine.

Tot acolo am văzut Passenger, folkistul ex-busker celebru pentru piesa Let her go, care pe mine unul mă lasă destul de rece. Am fost de curiozitate, dar am trăit o epifanie. A fost genial. Deja de la un moment dat încolo nu mai conta cât de grozavă sau banală era muzica lui, pentru că ne vrăjise pe toți cu comunicarea, ne adusese în punctul în care cântam un refren fără să ne mai putem opri, în punctul în care am tăcut toți 15-20.000 câți om fi fost ca să ascultăm o genială variantă pentru Sound of silence, etc.

La The Barn a cântat și Thurston Moore, legendarul vocalist/chitarist ex-Sonic Youth, care face imediat 59 de ani și arată în continuare de maxim 30. Fosta lui trupă mi s-a părut întotdeauna că are un mod aparent haotic de a face zarvă, totul fiind de fapt controlat la milimetru. Cam așa e și el solo. Tata lu’ rocku’ alternativ nu m-a dezamăgit deloc, i-am simțit și influența de Velvet Underground din sânge, dar și toate Nirvanele și restul de gălăgii pe care le poartă agățate de coadă. Fucking legend și a venit fără niciun tehnician, cred că a fost singurul muzician de la festival care și-a schimbat, acordat, etc. singur chitarele.

În același loc am văzut și SOHN, care imediat prestează în obișnuita furtună de la Electric Castle. Mr. Christopher Michael Taylor (adică SOHN) e un englezoi stabilit la Viena care cântă de îngheți. No show, no nothing, patru oameni pe o scenă cu trei clape, multe percuții/instrumente electronice plus niște tobe. Totul făcut live, sample-uri & stuff. De neratat. Stilistic îmi aduce aminte cumva de Otherside-ul nostru neaoș. Vă recomand cu căldură cel puțin Rennen, cel mai nou apărut album, pe celălalt n-am apucat (încă) să-l ascult.

Altfel, la The Barn am mai văzut Cigarettes After Sex, frumos, îngrijit, dar mi se închideau ochii, Mark Lanegan Band, pe care-i așteptam cu sufletul la gură și am plecat după cinci piese pentru că nu se auzea bine fix vocea, Future Islands, la care am mers să râdem și am plecat după trei cântece convinși că Hemlock Ernst are nevoie de o cameră cu pereți de cauciuc și o cămașă de forță, și mademoisella Lorde care își lăsase toți muzicienii în umbră ca să nu știe lumea că are mai mult decât negativ pe spate (am rezistat o piesă).

Cealaltă scenă în cort, Klub C, găzduiește de obicei concerte mai electro, DJ, etc., așa că am vizitat-o mai rar. Acolo am văzut Benjamin Clementine, una din revelațiile ultimilor doi ani. Foarte frumos concertul, dar am fi vrut să știm și noi mai mult de două cântece. Omul a venit și a cântat 90% piese de pe al doilea album, care nu a apărut încă. Ce-i drept nu l-a ajuns pe colegul Bob Dylan, care câteodată, fără să anunțe, cântă un concert întreg fără să știe nimeni un vers. Tot la Klub C am văzut mai sus lăudatul J. Bernardt și două piese Milky Chance, care cântau bine, dar nu pe gustul meu.

Pe Main Stage au mai prestat Nothing But Thieves, o trupă care mie îmi place mult și pe care o credeam mai sus în ierarhie. A avut timp alocat de la 13:30 în ultima zi de fest… Asta nu înseamnă că n-a avut public. Cântarea a fost super-relaxată, așa, de matineu, iar vocalistul Conor Mason (care are doar 24 de ani) ne-a spart. Rar găsești așa o voce și un om care să o folosească atât de bine. Țeavă, cum se spune. Sunetistul putea să-i mai dea niște compresie, anumite finețuri se pierdeau în instrumentație, dar astea sunt detalii. Pe aceeași scenă am văzut în prima zi Savages, o trupă de punk destul de banală, cu o vocalistă bestială, care a coborât de pe soclu să ne trezească și pe noi, muritorii, așa că în sfârșit am putut face și eu o poză bună (am avut doar telefon, în incintă n-ai voie cu DSLR).
 
766a59316e787850-photo
 
La Prophets of Rage (adică Rage Against the Machine fără Zack de la Rocha) am stat până s-a încins moshpit-ul, instigat de pe scenă. I know, I’m no fun anymore, dar când am văzut-o pe Iulia mea cum țâșnește spre ieșire am zis că poate ar fi cazul să o urmez (încet, încet…). Imagine Dragons am văzut puțin și de departe. Da, e ultra-comercial ce fac oamenii, dar cântă de îngheți. Cele două concerte la care am ajuns în față și am plecat după câteva piese au fost Arcade Fire (să-mi fie cu iertare, dacă voiam la circ mergeam în altă parte) și Alt-J (pe care i-am mai văzut acum 4 ani la The Barn și mi-au plăcut maxim, dar acum, pe scenă mare, nu se potriveau neam și mai cântau și prost).

În afara câtorva show-uri, singurul lucru care mi-a displăcut a fost comportamentul puștanilor din camping. Și nu vorbesc aici de chefurile prelungite până în zori, asta e absolut normal să se întâmple, ci de jeg și de lipsa noțiunilor elementare de campare. Beau și se veseleau așezați în propriul lor gunoi, nepăsători la mirosul de grajd. În plus se tot împiedicau de cuiele cortului nostru, față de care nu păstraseră o distanță de bun-simț atunci când le instalaseră pe ale lor. În ultima zi ni l-au transformat în semn de circulație, că prea își rupseseră degetele. Au pus o altă copertină peste el, una portocalie, pe care au lipit-o cu tesa. Elegant. Noroc cu ei, prea îmi făcusem o impresie bună. Data trecută, în 2013, nimerisem lângă unii care cântau Get Lucky de dimineață până seara. După două zile îmi venea să-i omor, dar parcă erau mai simpatici ca cei de anul ăsta.
 
4987a709c2dab724-photo
 

Acum, că am terminat de povestit, mă duc să-mi fac bagajul pentru Electric Castle. See you around 😉 (oare să-mi pun pelerina de ploaie?)

P.S. Da, n-am fost la Blink 182, System of a Down, Linkin Park și Foo Fighters. Sorry, not my type.

comentarii

  • Andreea

    Pe Agnes Obel am descoperit-o din întâmplare pe Youtube, dar apoi nu mă mai puteam opri și îi luam toate piesele la rând! 🙂

  • gica petrescu

    radiohead , kings of leon….da’ maroon cinci n-a fost acolo ??? sa fie menajeria completa. de ce apare si „rock” in titulatura festivalului nu stiu….

    • Dan Byron

      Și cine ar fi trebuit să cânte ca să fie rock?

      • gica petrescu

        black keys, ac/dc, stoned jesus, taddy porter, richie kotzen, glenn huges, universal hippies, samsara blues experiment, cage the gods, jettblack, causa sui, stoner train si tot asa mai departe….

        • Dan Byron

          Nu-i rău ce-ți place, dar și trupele alea pe care am înțeles că nu le înghiți tot la rock se încadrează, oricât de hater ai vrea tu să fii 😉

          • Gica Petrescu

            astazi si snow patrol sunt considerati rock….. eu am incetat sa mai etichetez de mult trupele si genurile abordate dar ma distreaza cum se agata (organizatorii) de terminologii doar ca sa atraga un public, care ar fi venit oricum……
            Stai linistit ca daca eram „hater” ma legam de mizeria aia cu „diez rezist” si acolo aveam multe de spus…..

  • Călina

    Am fost eu la alea la care n-ai fost tu 🙂 Linkin au făcut show și aia care n-au gustat Radiohead l-au clasat că fiind cel mai bun de anul asta din tot festivalul. Blink a fost bun dar așa pentru nostalgici că fără Tom nu mai are aceeași savoare/energie (damn aliens). La System am prins fix Chop Suey pentru că am fost la Crystal Fighters care au rupt! Super atmosferă! Despre Foos numai de bine. Și-au luat revanșa pentru 2015 și au cântat de toate pentru toți. Cel mai mișto moment – să-l auzi pe Grohl povestind/prezentând formația. Mențiuni notabile The Kills pentru prezenta scenica a lui Allison Mosshart și nu numai, Seasick Steve, Jain, Nathaniel Rateliff and the Night Sweats (ăștia sunt super buni și au primit upgrade de la Barn la Main anul asta, dacă n-ai ascultat poți cauta, au doar un album deci commitment mic ca timp), Dropkick Murphy’s ne-au făcut să ne simțim cu toții că într-un Irish pub, Lumineers au fost cam meh iar Karen Elson a fost o surpriză plăcută. Iar legat de camping – recomand din toată inima Hive resort. Mult mai ok, condiții mult mai bune ca la Hive și ca preț nu e o diferența astronomică. Plus cu brățara de resort poți intra in Hive pt party, invers nu se poate 🙂

  • alina

    Am ascultat-o pe Agnes Obel in aceeasi formula si mi-a fost greu sa-mi reiau respiratia.
    Au fetele astea nordice un soare inghetat in glas… (Lisa Ekdhal, Emiliana Torrini, Fredrika Stahl, etc.)

  • imprimante etichete

    te invidiez. mi-as fi dorit si eu tare mult sa ajung.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.