Home » Jurnal de bord » Despre pasiune și alți demoni, p.1

Despre pasiune și alți demoni, p.1

Multă lume are impresia că artiștii se trezesc artiști peste noapte, iar efortul de a învăța un limbaj complet diferit este neglijabil. Acum câțiva ani, un fost coleg de generală m-a întrebat cu ce mă ocup, iar când i-am spus mi-a trântit un – “aaa, păi pe tine te doare la bască, tu te distrezi!” Am crezut că îmi pică cerul pe mine. Ani și ani de studiu și chin, privarea de joacă din copilărie, zeci de mii de audiții, însușirea tehnicilor de compoziție, de armonie sau contrapunct, miile de pagini umplute cu cuvinte în căutarea perfecțiunii unor versuri, înțelegerea funcționalității unui ansamblu modern, etc., etc. bănuiesc că nu contează. Bineînțeles că ne și distrăm, it comes with the package, dar totuși! Anyway, am pus cap la cap câteva momente din viața mea ca să vă faceți o idee mai clară despre craft-ul ăsta, despre cantitatea de pasiune necesară și despre sacrificiile care îl însoțesc pe parcurs. Și ca să fie mai entertaining, am adăugat la finalul articolului un playlist inspirat de o bere blondă și bună. Eventual puteți asculta în timp ce citiți.

Octombrie 1984

Se uita la mine îngrozit. Mă bătuse la cap toată ziulica să-i cânt la vioară și oricât mă străduisem eu să-l fac să înțeleagă că nu știu să folosesc decât mâna dreaptă, nu se lăsase înduplecat nici în ruptul capului. Locuia pe același palier cu noi, în apartamentul de vis-à-vis, în oglindă cu al nostru. Aveam șase ani și abia începusem clasa I. Făceam vioară de vreo lună cu o profesoară tânără și frumoasă,  într-o școală de muzică de pe Dimitrov, lângă cinematograful Aurora. Habar n-aveam cât o să trebuiască să studiez până vor deveni scârțâielile muzică. Deocamdată mă chinuiam plin de abnegație cu corzile libere, iar vecinul meu nu înțelegea nici să-l pici cu ceară ce mama dracului fac. “Îți pierzi vremea”, mi-a spus cu buzele țuguiate. “Dacă până acum nu te-ai prins cum să cânți o melodie, oricât de simplă, n-ai nicio șansă.”Am citit de curând că violoniștii cei mai buni din lume studiază în jur de 10000 de ore până la 18 ani ca să ajungă la performanță. Eu n-am studiat decât vreo 730. Mai aveam doar câteva :), dar în clasa a 5-a am luat-o de la capăt – m-am mutat la flaut.
 

Audiţie la Şcoala de muzică nr. 2, Bucureşti, 8 mai 1986

Audiţie la Şcoala de muzică nr. 2, Bucureşti, 8 mai 1986

Cândva prin 1990

Eram cel mai tare din parcare. Aveam un amărât de casetofon mono, ascuns într-un sertar la care aveam acces non-stop, dar de care nu aveam permisiunea să mă ating. Era un fel de înțelegere tacită, un fel de regulă absurdă pentru testarea cumințeniei. Bineînțeles că îl atingeam, doar făcusem rost ca prin minune de cele două mari casete care mi-au marcat copilăria – Thriller-ul lui Michael și Greatest Hits-ul de la Queen. Și, după cum spuneam, eram cel mai tare din parcare. Niciun alt copil din bloc n-avea casetofon, fie el și mono, ce să mai vorbim de cele două capodopere. N-o să uit niciodată ziua în care am ascultat Thriller cu băieții. Nu, nu, n-au intrat în casă, n-aveam voie să primesc pe nimeni, dar au stat în ușă cu capul înăuntru, iar eu am pus casetofonul interzis într-o priză de pe hol. Mare risc, dacă scăpa tata de la servici mai devreme eram ras. Bineînțeles că se auzea infect, cum altfel? Dar pentru noi era paradisul. Sorbeam fiecare cuvințel cu urechile ciulite și ochii mari, deși nu înțelegeam neam ce spunea individul. Ășiuăsmorlaicăbiuticuin…

 

Începutul lui 1993

Fonoteca lui nea Luca avea un aer îmbâcsit. Dulapurile erau pline ochi de viniluri cu simfonii și concerte, dar mai ținea și câteva benzi cu trupe rock pentru entuziaști. Îl rugasem să ne lase să repetăm la el. Eram eu, frate-miu la chitară, și încă trei colegi mai mari la clape, bas și tobe. Aveam formație, deși eram închiși într-un liceu militar. Ne hotărâsem să cântăm numai Queen, că asta ne plăcea cel mai mult să ascultăm. Tonalitățile îmi dădeau bătăi de cap, Freddie cam exagera cu înălțimile, iar eu mă înroșeam și-mi întindeam gâtul, încercând să le ating. Mai eram și în schimbare de voce – măcar aveam pe ce da vina. După a doua sau a treia repetiție, nea Luca l-a luat pe frate-miu deoparte și i-a spus că ar fi cazul să-și găsească un alt vocalist.

 

Vara, 1993

Mă prinsese ploaia și mă ascunsesem în gangul de lângă biserica Kretzulescu. La început eram singur-singurel, dar la un moment dat au apărut alergând trei pletoși cu chitare. Aveam de așteptat, ropotele nu dădeau semne de oboseală, așa că oamenii și-au scos instrumentele și s-au apucat voios de niște Floyd-uri. Cântau incredibil de bine, cel puțin pentru urechile mele de atunci, și păreau că nu au nicio miză. Pur și simplu așteptau ca și mine, singurul lor martor, să treacă potopul și se aruncau cu pasiune în armonii vocale superbe și solo-uri de chitară lungi, à la Gilmour. Am rămas fermecat. Cumva acele 10-15 minute câte oi fi petrecut în gangul ăla ascultându-i mi-au definit un ideal, deși încă nu realizam că asta vreau să fac în viață.

 

Toamna, 1993

Habar n-aveam să scriu versuri, nu știam nicio tehnică, nu-mi închipuiam despre ce aș putea vorbi sau cu ce aș putea începe. Dar mi-am luat un caiet studențesc și m-am apucat să scrijelesc verzi și uscate. Mi-am impus doar două reguli – orice aberație trebuia să aibă ritm și rimă. Nu foloseam vreun dicționar de rime, nici măcar nu auzisem de așa ceva, ce să mai vorbim despre teoria rimei, cum se formează sau ce trebuie să conțină. Nu mă învățase nimeni nimic despre asta, pur și simplu îmi dădusem seama că trebuie să exersez ca să pot scrie. Țineam caietul în bancă, la un loc cu toate celelalte trebuincioase pentru școală, iar colegii se distrau din când în când în absența mea citindu-mi operele. Cumva însă învățasem să-i ignor. Oricum își băteau joc în fiecare zi de toți ciudații din clasă, toți cei care nu erau ca ei, care nu cântau muzică populară sau manele în pauze, nu gustau glumele proaste, citeau sau pur și simplu își vedeau de treaba lor. Iar pe mine prinseseră pizmă și pentru orele de teorie. Aveam o profă renumită pentru severitate, pe nume Georgeta Cioabă, căreia îi devenisem elev preferat. Mă tot necăjeau, mai ales noaptea târziu, când terminam de studiat la pian sau la chitară și veneam să mă culc. Odată am găsit sub cearceaf o ușă de fișet. Romantic! Noroc că pasiunea mea ardea mai tare ca batjocurile lor.

 

12 Iunie 1994

“Jethro Tull sunt niște bătrânei obosiți” îmi spusese Șerban, colegul meu de bancă, atunci când îi propusesem să mergem la concert. Cu o seară înainte văzusem primul meu live – Paradise Lost pe stadionul Dinamo, la un festival cu nume de suc. N-aveam nici învoire, nici bani, săriserăm gardul și la unitate, și la stadion, îmbrăcați în tricouri negre de roacări, apoi convinseserăm toți soldații pe rând că suntem de-ai lor și ar face bine să ne lase să trecem. Tot ce aveam era Carnetul de Serviciu, înlocuitorul buletinului civil. Paradise nu mă impresionaseră prea tare, dar muzica lor îmi dăduse niște senzații noi. Acum ardeam de nerăbdare să văd Jethro Tull, mai ales pentru că citisem că vocalistul ar cânta și la flaut. Am urmat același parcurs, știam deja drumul, iar Șerban a rămas cu băieții în unitate. A fost seara care mi-a schimbat complet viața, seara în care s-a produs declicul. Lungul drum de întoarcere per pedes, de la Dinamo până la Politehnică, mi-a servit drept meditație pe subiectul dat. Mi-am dat seama că asta vreau să fac și eu, să cânt pe o scenă cu o trupă faină muzică făcută de mine.

 

Martie 1995

Ieșisem din Liceul Militar de Muzică pe ușa din dos, cu vreo patru luni în urmă, iar de la sfârșitul lui ianuarie eram în Lipatti. Era incredibil de fain să merg acasă după ore. Aveam însă o problemă – nu prea puteam ieși cu colegii în oraș, nu de alta, dar finanțele la noi în casă erau pe minus dinainte să mă nasc eu. În martie m-am apucat să cânt la metrou, apoi pe stradă de-a dreptul, mai întâi cu un vecin de cartier, apoi cu cine apucam. Am cunoscut o groază de oameni mișto, menestreli de nevoie, ca și mine, cu care am legat prietenii peste ani. Banii pe care îi cheltuiam cu ieșirile în oraș au început de la un moment dat să se împuțineze, pentru că începusem să-mi cumpăr muzică, minimum trei albume pe zi, plus reviste, partituri, VHS-uri și orice mai găseam. Aveam deja tarabele mele preferate, una dintre ele chiar în gangul de la Kretzulescu în care auzisem cu doi ani în urmă minunăția aceea de cântare. Până spre sfârșitul anului mi-am cumpărat un casetofon nou, stereo, nu cine știe ce, dar mult mai bun ca sfântul mono al lui taică-miu. Într-o zi eram în Amzei, cântam chiar vis-à-vis de biblioteca Sadoveanu, când pe lângă mine a trecut un vecin de palier, altul decât cel din primul paragraf. A început să râdă în hohote și mi-a spus că nu credea vreodată că o să ajung în halul ăla.

 

Ianuarie 1996

Studioul Migas Real Compact se afla pe strada Mihai Eminescu la numărul 89, în clădirea care găzduiește acum teatrul Metropolis. Ajunsesem aici cu Krypton. Renunțasem complet la stradă, iar timp de vreo două luni mă învârtisem pe la baluri de boboci cu Gaze Roze și asistasem la niște repetiții Floare Albastră, dar Krypton era mult mai mult decât îmi puteam imagina. Dădusem o probă nu prea grozavă, le cântasem destul de prost ceva Nirvana și niște Queen, iar în plus mai aveam un mic “defect” – aveam 17 ani. Dar mă cooptaseră, culmea! Probabil că alternativele erau și mai defecte. Adi Ordean, maestrul de sunet de la Migas, mă privea neîncrezător. Aveam să înregistrez în studioul său prima piesă din viața mea. Se numea Feciori de lele. Textul fusese ales dintr-o carte de Șt.O.Iosif într-o zi în care pusesem la bătaie toate cărțile de poezie pe care le găsisem la Dragoș, vecinul de la etajul 4, prietenul meu din copilărie care avea bibliotecă și suflet mare. Docan, alt Dragoș, basistul și compozitorul trupei, înnădise ceva melodie și niște armonie și inventase un refren cu Hei, hei, hei. Lucraserăm mult la orchestrație, în fiecare zi timp de vreo lună ne prezentaserăm cu sfințenie la sala de repetiții, într-o cabină de machiaj de la teatrul Giulești. Eu nu mă pricepeam deloc, dar începusem deja să fur meserie de la ceilalți. Ba chiar am conceput o temă inedită de flaut. Docan și Lapi au înregistrat secția ritmică împreună, dintr-o singură bucată, fără ghidaj, fără nimic. Le-a ieșit abia a treia sau a patra oară. Eu nu înțelegeam pe atunci cât e de greu să procedezi așa, dar îi vedeam concentrați, imaginându-și vocea, flautul și chitara, și-mi râdeam cumva în barbă. Apoi a urmat Eugen Vasile, foarte conștiincios, repetându-și riff-urile pe mai multe canale și buchisindu-și solo-ul până la perfecțiune. Când mi-a venit rândul, am intrat în “borcan”, mi-am pus căștile și am tras perfect din prima. Apoi mi s-a explicat că trebuie să fac un dublaj, să mai trag odată exact la fel, sărind peste consoanele de final de cuvânt acolo unde era cazul. Pac, record, cap-coadă, perfect, ieși afară, prostovane! Ba nu, mai stai un pic că ai de tras flaut. Record, perfect, afară fugaaa…  Repetasem atât de mult nenorocita aia de piesă încât o puteam cânta și în somn! Incredibil ce însemna mixaj în 1996. Atunci am înțeles de ce i se spunea maestru lui Ordean. Învățase piesa pe dinafară, știa ce conține fiecare canal, deprinsese momentele în care un instrument sau o voce trebuia să vină mai în față, sau dimpotrivă, trebuia să se audă mai încet, și acum apăsase butonul de înregistrare la un DAT recorder și făcea tot baletul ăsta învățat pe repede-înainte, mixând piesa în timp real.

Câteva luni mai târziu am făcut și o filmare la TVR, cu playback și tot tacâmul. Enjoy! (cu Krypton am rămas până în 1997, dar nu am cântat niciodată live și n-am mai înregistrat nicio altă piesă)
 

 

Mai 1998

Subsolul lui Cristi era încăpător, iar vecinii absolvenți de Anger Management și/sau Zen. În fiecare weekend ne întâlneam să repetăm ce prostii mai inventam eu pe acasă și făceam gălăgie destul de mare, dar ei nu ne bătuseră niciodată obrazul. Ascultam multe metale (dar nu numai), cumva influențat de anturaj, și încercam să scriu ceva pe măsura audițiilor. Bineînțeles că ieșea o varză, că nimeni nu s-a născut învățat, dar eu persistam și insistam și perseveram. Aveam deja vreo trei piese și un cover după Led Zeppelin – Whole lotta love, când nu mai știu cine (Felix oare?) venise cu un formular de înscriere la Metal Fan, un mini-festival concurs care urma să se întâmple la Big Mamou. Fir-ar el să fie de formular, că stăteam de mai bine de o oră în jurul lui inventând nume pentru trupă în loc să cântăm. Nu mai știu ce idei s-au vehiculat, au fost multe. La un moment dat am propus numele poetului pe care îl citeam atunci, George Gordon Lord Byron. Îmi plăcea mai mult ca atitudine decât ca poet, mi se părea un proto-rocker perfect. Ba chiar apăruse în serialul Highlander ca un nemuritor care își făcuse trupă de rock. Funny. De unde dracului să știu că ideea aia va rămâne cu mine forever?

 

Vara, 1998

Fugisem de un gornist. Ce ironic! Stătusem în Vamă vreo săptămână și ceva și fusesem întâi amuzat, apoi enervat, iar în cele din urmă terorizat de un chefliu care sufla din sfert în sfert de oră cu patos într-o goarnă. Nu-l văzusem niciodată, stătea undeva pe terasă, dar se auzea de oriunde. În dimineața cu pricina mă apucaseră pandaliile și mă dusesem după el. Îi smulsesem goarna de la gură și îi făcusem ditamai scandalul. Abia după ce mă descărcasem mă uitasem și eu la om. Mușchi, tatuaje, rictus de mascul alfa, etc. Reușisem să-l amuz. Spre prânz îmi făcuse o vizită pe plajă, însoțit de un alt amic agresiv. Îmi dădusem seama că se îngroașă gluma, așa că strânsesem repede cortul și o tăiasem pe faleză spre 2 Mai însoțit de gagică și de un prieten. La Nudi-bar era liniște și pace, boemia în floare, oamenii relaxați și prietenoși. Printre ei Oigăn, care pentru mine era un fel de erou. Ascultasem de nenumărate ori albumul lui cu Talitha Qumi, Despre cuvinte. Prima dată ne întâlniserăm la Sighișoara în 1996, pe când eu cântam cu trupa unui fost amic de-al lui, Mihai Plămădeală. Mă privise cumva de sus, el era rockerul care reușise să scoată un album, iar eu eram pârlea-n cur care sufla în flaut la Nomen est Omen. Tot pierzând vremea pe plajă, l-am zărit la un moment dat în fața unui cort cu încă vreo doi oameni, cântând la o chitară și bălăngănindu-se un pic defazat. M-am dus până la ei, lăsându-i în plata domnului pe cei doi cu care eram. Nu mai știu ce cânta, dar o făcea destul de convingător. A terminat piesa și mi-a întins cu emfază chitara. M-am simțit de parcă îi amenințasem teritoriul și acum mă lătra. Am luat instrumentul și m-am apucat să cânt I talk to the wind de la King Crimson. M-a privit mirat și a început să cânte cu mine. Am sărit imediat la vocea a doua și am continuat așa până la final. Am rămas acolo pentru multe ore, am trecut prin Floyd-uri, Genesis-uri, Zepp-uri și câte și mai câte. Ne-a apucat seara, apoi noaptea, iar noi nu mai terminam. Peste încă câteva zile ieșeam împreună la cântat pe stradă prin Saturn, să mai facem niște bani să putem să mai stăm la mare.

Început de 1999

Diana Vodă nu mă suporta. Preda armonie la Conservator, iar eu eram unul dintre miștocarii care veneau la cursul ei doar pentru prezență. Se terminase primul semestru din anul I și urma sesiunea. Tuturor ne era groază de examenul de armonie, dar nimeni nu știa ce să facă. Eu veneam după un an de meditații cu Pârvulescu, un tip meseriaș care mă învățase să gândesc teoria logic și mă dusese la un cu totul alt nivel la solfegiu și dictat, dar nu știam de unde să apuc armonia. În capul meu era oricum o varză, iar madam Vodă nu știa să explice ca la proști. Am făcut singurul lucru care putea avea sens – am împrumutat tratatul lui Buciu și m-am apucat de exersat. Examenul se apropia cu pași mari, iar eu pierdeam nopți aplecat peste niște caiete de muzică transpirate, încercând să-mi clarific mersurile celor patru voci și să nu fac greșeli de începător. Eram 120 de studenți la Pedagogie, din care au picat 100. Eu am fost printre ceilalți 20 cu un mare 6. Da, believe me, 6 era chiar mare. Mi-a plăcut să observ după rezultate o schimbare în atitudinea ei față de mine. Se prinsese că nu sunt chiar idiot.

 

Martie 1999

Înregistram deja de patru ore. Îmi venea să-l omor, la fiecare nenorocit de vers făcea câte un comentariu.

La steaua care-a răsărit…

“Fii mai actor, comportă-te ca un bătrân care povestește nepoților.”

“Păi aia e, că nu-s actor și nici n-am voce de babalâc.”

“Lasă că o să fii.”

Cristi Solomon era calm, ca întotdeauna, aștepta să audă ce mai zice nebunul. Andrei era coșmarul lui preferat. La fiecare bucățică din fiecare piesă mai voia câte o șoaptă, câte un sunet, câte un ecou, era mai obsedat de amănunte decât de ansamblu. Lucram la primul lui album solo, iar omul voia să iasă perfect. Renunțase la numele Drusus, acum voia să-i spună RA, după inițialele lui și mai mult ca sigur după celebrul zeu. Reușise cumva să-și primească o mare interdicție de intrare în Germania, țara în care trăise în ultimii zece ani, iar acum lucra de zor în studioul Magic Sound din incinta teatrului Țăndărică. Eu devenisem vocea din capul lui, instrumentul de care se folosea că să se exprime. Ne cunoscuserăm la Metal Fan, festivalul vieții de cu un an înainte. Eu eram pe scenă (am și luat premiul 1 la secțiunea hard’n’heavy, nu că ar conta), el în juriu, fiind deja celebru pe planeta metalelor pentru înregistrările trupei sale din Germania, Agathodaimon. Trei cruci de leeemn…

“La să ne-ajungă pune un semn de întrebare, ca și cum și tu ai fi nelămurit.”

“Ești nebun.”

“Hai măă, fă cum zic, o să vezi că e mișto așa.”

Îmi pierise tot cheful, dar mă conformam, doar nu era să îl las baltă tocmai acum. Lucram la Geniu pustiu de câteva luni deja.

Tot astfeeeel când al nostru doooor…

 

Martie 2000

 

Danny și Thomas se opinteau pe scări cu o coșcogeamite bucată de PA*, iar eu sărisem să-i ajut. Eram pe drum de vreo două săptămâni, traversasem jumătate de Germania, fusesem prin Austria și Olanda, ca un rockstar adevărat, cu pletele în vânt, seară de seară pe scenă, rupând inimile blackerițelor cu Body of clay, balada vieții de pe al doilea album Agathodaimon, Higher art of rebellion, care se născuse sub ochii mei în vreo trei luni de Magic Sound în București, cu Mihai Coman (RIP) la butoane. Danny m-a înjurat de mama focului și cred că dacă nu trebuia să țină de boxă îmi și trăgea una. Îmi erau foarte simpatici cei doi roadies care umblau după noi în turneu, dar acum chiar nu le înțelegeam problema. Doar sărisem să-i ajut, nu le dădusem brânci pe scări. Ajunși pe teren orizontal, au așezat un pic elefantul pe podea și Danny a venit nervos spre mine.

“Să nu mai faci asta niciodată! Dacă pățești ceva, îți luxezi o mână sau îți rupi vreun picior, s-a ales praful de tot show-ul. Lasă-ne să ne facem meseria, că de-aia suntem aici!”

 

*Public Adress System – a sound amplification system used to allow a person or persons to address an audience at a greater volume than would be possible or practicable without such a system.

 

O să vă întrebați ce caută aici un playlist denumit după o bere. Ei bine, cei de la Silva m-au stârnit și m-au întrebat de ce e nevoie ca al meu craft să dănuie prin vremuri bune, momente de cumpănă, eșecuri și victorii. E nevoie de dragoste, boys & girls. Așa că am pus în acest  playlist un strop de pasiune. Pentru muzică și pentru bere. Cheers!
 

Tags :
Previous post link
Next post link

About Dan Byron

1 Comments

  1. Iți mulțumesc pentru această frumoasă poveste, îmi dau seama că de multe ori îmi lipsește determinarea, și poate nevoia de un pseudo-confort pentru a reuși.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Scroll To Top