Despre pasiune și alți demoni, p.2

Toamna, 2000

Coveruri, coveruri și iar coveruri. Mare pasiune. Cântam de două ori pe lună în Pub 18, în Regie, și rareori în alte părți. Silviu Aioniță își denumise ansamblul BlueService în speranța că va reanima niște relicve ale blues-ului alb vechi, dar acum începea să-și extindă paleta, introdusese și niște rock’n’roll, ceva hard rock și chiar un pic de heavy metal, nu de alta, dar avea un vocalist care ducea. Mie îmi picase la țanc combinația asta, tocmai mă despărțisem și de Byron (care își schimbase componența și într-un final își dăduse obștescul sfârșit), și de Agathodaimon (care îmi întorseseră spatele când pomenisem de bani, sau mai bine zis de lipsa lor – mă întorsesem din turneul european falit), și aș fi fost copilul nimănui o vreme dacă nu apărea proiectul ăsta. Ne-am cunoscut la Green Hours, la un concert Kumm la care a lipsit Andras (incredibil, își rupsese piciorul la ping-pong:)). Oigăn insistase să-i țin locul, să cânt temele de clapă pe flaut, dar eu nu-i știam temele și n-avusesem timp să le învăț în cele câteva ore de când venise el cu ideea. Așa că am introdus tot felul de momențele, inclusiv unul în care cântam doar eu cu el, ca pe plaja din 2 Mai. După concert m-am pomenit că sunt invitat să fac parte din două trupe de blues. Mă aruncasem cu talent în câteva Zepp-uri în timpul duetului și reușisem să ridic câteva sprâncene.

 
24 noiembrie 2001

Oh, yeah, țin minte data, deși nu mi-am notat-o și n-am ținut niciodată jurnal (exceptând vreo două caiete din liceu pe care le-am aruncat la un moment dat de rușine). Am și eu un cusur – leg anumite evenimente de alte evenimente. Se împlineau zece ani de la moartea lui Mercury. Cum dracului să uiți așa ceva? Și în noaptea aia s-a întâmplat. Mergeam la Cluj destul de des după vara lui ’98, mă împrietenisem cu toți trupeții din Kumm, îi văzusem live de multe ori, fusesem invitat pe scena lor de foarte multe ori, îi vizitasem la repetiții, ba chiar și în studio, pe când înregistrau minunatul Moonsweat march, trăsesem chefuri-monstru împreună, etc. etc. De ceva vreme încercam să-l instruiesc pe Oigăn în vocalize (la cererea lui), deși nu-i pria deloc partea asta tehnică, era prea ne-rock’n’roll pentru el. Lui îi plăcea să-și înfigă țigara aprinsă între corzile întinse peste prăgușul chitarei, să-și închidă ochii și să se lase purtat de muzică, balansându-se ușor defazat, așa cum îl văzusem în 2 Mai. Bucata asta cu ma-me-mi-mo-mu îl rigidiza, era clar de fiecare dată că își dorea să scape cât mai repede, deși el însuși venise cu inițiativa (oare?). Acum ajunsesem la Andras și stăteam la o bere și o bârfă, iar după ce acoperisem toate subiectele arzătoare mi-o spusese direct și sec: “Eu cred că tu trebuie să cânți cu noi, iar Oigăn să fie doar chitarist.” Wait a minute… what?! În niciun caz, omule, cum să fac așa ceva? Oigăn mi-e prieten, iar Kumm e visul lui. În plus eu stau în București, am altă trupă acolo, familie, prieteni, sunt student la Cons, etc., etc. A doua zi mi-a spus-o însuși Oigăn. M-am prins că discutaseră demult subiectul, iar el se împăcase de ceva vreme cu ideea. Pe 25 seara intram în Kumm cu capul înainte, iar până la Crăciun mă și mutam în Cluj, în mica garsonieră închiriată a lui Oigăn. Părăsisem BlueService-ul fără să mă uit înapoi, iar Conservatorul trebuia abandonat oricum. Îmi pierdusem destulă vreme pe holurile alea. E adevărat că învățasem câteva chestii de la câțiva oameni (mai puțini decât degetele de la o mână), dar în rest nada, prezențe care să nu fie absențe și atât.
 
Martie 2002

Glas Transilvan era un studio uriaș, conceput pentru ansambluri folclorice mari. Era undeva în Zorilor, în spatele blocurilor, vilelor, caselor, etc. Intrarea se făcea printr-un soi de garaj galben de o urâțenie rară, iar interiorul era sărac-lipit. Sunetistul în schimb, Oliver Végh, era un individ de nota 20 care reușea să facă multe din nimic, adică ajunsese la performanța să producă niște muzici care sunau binișor cu niște scule mai proaste decât ce am eu acasă acum. Jumătate din Confuzz era deja scris când am ajuns eu în Kumm, cele patru piese în engleză și două în română (Cain și Sună-mă) se strecuraseră deja în playlisturile unor concerte la care eu fusesem doar martor. Cealaltă jumătate (prima în ordinea de pe album) fusese creată în vreo două săptămâni din ianuarie pe baza unor piese pe care le scrisesem eu cu un an în urmă (Aievea, 1000 de chipuri, Miez de zi și La la la), unei piese scrise de Oigăn pentru un scurt-metraj de școală la care lucrasem împreună, numit After Leaving (Vorbe-n vânt) și unei idei inventate împreună la sală (Bară bară gol gol). Era nevoie mare de piese în limba română, casa de discuri Soft Records amenințase că nu scoate materialul dacă nu conține mai mult de jumătate cântece patriotice, așa că versurile mele picaseră la țanc. Totul a fost făcut rapid, cu repetiții zilnice într-o sală infectă de pe Avram Iancu, în care te rugai să nu te treacă vreo nevoie și să trebuiască să mergi la buda care dădea pe dinafară. Era fix lângă fosta casă a călăului în care se aciuise o șatră de țigani și căreia la vreo doi ani după, Funar s-a gândit să-i tragă un zid la stradă, să nu se mai vadă balamucul din interior. Romantic, mă întreb ce-o mai fi de cealaltă parte a zidului. S-a tras fără metronom (“s-a” însemnând că nu mi-o asum), dar Domi a fost dintotdeauna un fel de mașină de ritm umană, așa că nu se simte. Am avut baftă cu un prieten, Nuțu, care lucra la MC Music-ul din Cluj pe vremea aceea și care ne-a împrumutat tot felul de jucării, inclusiv ceva Moog pentru Andras și o stație de chitară Vox pentru Oigăn. Rezultatul final nu e cel mai grozav, dar, după cum spuneam, sculele serioase lipseau cu desăvârșire, iar Oliver mai avea puțin și mergea pe apă. M-am chinuit mult cu vocea pe Confuzz, m-am bătut cu vibrato-ul lui Bowie de care încercam să scap și cu pronunția englezească defectă. Oigăn mă oprea la fiecare vers, îmi corecta i-urile scurte sau pe cele lungi și reușea de multe ori să mă scoată din pepeni. Repetam fiecare frază de zeci de ori, până i se părea lui că e ok, iar mie că e la fel ca la început. Deja nu mai făceam diferența. Piesele în română au decurs mai ușor, dar am avut mari probleme de abordare la Sună-mă, iar la La la la am reușit performanța să răcesc/răgușesc nasol. Bafta mea că se potrivea mănușă cu piesa. Tusea de pe final ar putea fi închipuită, dar nu e. Un moment foarte fain a fost înregistrarea acordeonului de pe 1000 de chipuri. Andrei Oloieru era un super-meseriaș, ne târam pe sub mixer de râs de cât de ușor îi ieșeau toate fazele, cât de natural îmbina tango-ul cu folclorul și cât de bine se mula pe al nostru rock. În pauzele de mixaj jucam un fotbal aberant în fața studioului, să-l lăsăm pe Oliver să gătească rețetele secrete. Masterul l-a făcut Cristian Varga, un tip cu pretenții mai mari ca posibilitățile care face acum același lucru în State. Lansările din Cluj și București au fost deplorabile, la Cluj ne-am organizat noi, am făcut un fel de turneu – un unplugged în Escorial, o cârciumă de subsol care a și dispărut între timp, apoi la Roland Garros, unde era ceva party de la TIFF la care venise Brandon din Beverly Hills și în Music Pub, unde oricum eram clienții casei, iar la București a fost o cântare la Lăptărie anunțată cu un afiș A4 pe ușa de la parter și una unplugged a doua zi la Green Hours. Ernesto Bianchi, managerul trupei pe atunci, încerca tot felul de variante, dar n-avea greutate, iar în 2002 nu se putea face mult mai mult decât dacă aveai sânge în instalație.

Aprilie 2002

Casa Tranzit era un loc anost. Pereți albi, patru stâlpi, niște tribune și nimic altceva. Decorul lui M.Chris.Nedeea consta într-un tomberon și o găleată agățată de un scripete. Trebuia să umplem golul cu muzică și text, o compilație bizară între Buzunarul cu pâine și alte scrieri ale lui Vișniec, personajele din Oameni și șoareci a lui  Steinbeck și improvizații de tip jazz, avangardă și qawwali. Sebastian Marina și Adrian Cucu erau singurii actori ai ansamblului, învârtind pe deget tot felul de fraze, intenții și metafore. Eu, Oigăn, Domi și Zoli cream atmosfera din spatele jocului lor și performam (fără pretenții) niște roluri obscure și ciudate atunci când venea noaptea și cele două personaje mergeau la culcare. Eram coșmarele lor. Ba eu aveam și un monolog despre un vierme, pe care îl tărăgănam în timp ce dădeam ture de scenă prefăcându-mă orb. A fost prima dată când am realizat că nu talentul este motorul. Cucu era dat dracului de talentat, pe când Seba era cerebral și mega-pasionat. La început, balanța era în favoarea lui Cucu. În câteva luni avea să încline invers. Seba progresa în timp ce Cucu se plictisea. A fost prima dată când am făcut muzică de teatru, și nu oricum, ci live. Pâine, orbi și saxofoane a fost ceva irepetabil, o mică bijuterie pierdută într-o mare de alte spectacole, care s-a jucat de vreo zece ori, o singură dată în alt oraș.
 

 
3 august 2002

Era o reușită. Ajunsesem la Sziget în line-up, pe o scenă oarecare, pe la 5 după-masa, primii pe listă. Văzusem niște super-concerte, The Cure și Iggy Pop printre altele, și reușisem să ne certăm ca proștii fix de ziua mea. Andras și Oigăn își montaseră corturile și mă lăsaseră pe dinafară, că, vezi-doamne, n-am contribuit la instalarea lor. Dormisem de ziua mea în aer liber, în sacul de dormit, cu rucsacul drept pernă, așteptându-mă să vină careva cândva să mă invite înăuntru. Canci. Dimineața mă trezisem cu un picur de ploaie pe frunte. O luasem la pas prin împrejurimi și dădusem întâmplător de niște români care aveau un loc într-un cort pe care mi-l oferiseră cu generozitate, deși nu mă văzuseră în viața lor. Mâncam ce apucam literalmente, îmi făcusem obiceiul să iau prânzul la cortul Hare Krishna, unde primeai o farfurie cu ceva confuzo-vegetarian în schimbul unei donații, iar în timpul mesei aveai parte de program artistic cu trupe de death metal sau te miri-ce care grohăiau hare krishna până la epuizare. Incredibil ce profi erau sunetiștii și cât de stricte erau regulile. Ni se oferiseră puțini bani, dar dacă depășeam timpul urmau să ni se scadă la fiecare minut. Era un ceas pe scenă, undeva într-o parte, invizibil pentru public, martorul vieții. Concertul în sine a fost un fail, în cortul Wan2, unde se adunaseră vreo 100 de români de prin festival. Am fost certat după prestație că n-am vorbit în engleză. Nu că aș fi știut prea multă, dar m-aș fi simțit penibil să vorbesc cu ai noștri în altă limbă. Ne-am întors în Cluj cu autostopul, iar Andras și Mădă s-au simțit un pic cu musca pe căciulă și au stat cu mine până am reușit să ne urcăm toți trei într-o mașină, deși au trecut niște ore până s-a întâmplat. La sfârșitul verii aveam să fac o super-tură prin țară cu autostopul, de la Vamă până la Timișoara cu opriri de câteva zile în fiecare oraș mai mare, călătorie care m-a inspirat mai târziu să dau jumătate de nume unui album (Nomad rhymes) și să scriu o piesă numită On the road.
 
Toamna 2002

Seba se îmbrăcase în alb și zâmbea libidinos spre cameră. Era peștele-drac, momind creștinii spre pierzanie. Eu mă tăvăleam în frunze, îmbrăcat într-o robă de franciscan, urmărit de o ispită-balerină, manageriată de o matroană imposibil de grasă și de tânără (întâmplător americancă). Eram în cazinoul vechi din parc, filmam primul clip adevărat din viața mea, la 1000 de chipuri. Szakáts István, închipuitul regizor-prieten-bun-la-suflet care încerca să împace capra cu varza, schimbase scenariul convenit, îl transformase în ceva mult mai neinteligibil, dar făcubil. Inițial trebuia să fiu om de servici într-un bordel și să las din greșeală un robinet deschis, care să inunde tot globul. Secvența de final trebuia să fie cu mine și Oloieru într-o barcă, eu dând la vâsle, el cântând la acordeon. Evident că era imposibil de făcut cu mijloacele respective. În schimb am adunat saci de frunze din parc, am lipit hârtie de împachetat pe toți pereții și ne-am jucat cu statuete ale unor necunoscuți de la Facultatea de artă. Clipul a ieșit șapte luni mai târziu, o dileală fără mare sens, servindu-i lui Szaki drept proiect de diplomă.
 

 
2002 în general

Nu conta ce făceam ziua, dar seara mergeam în Music Pub (un loc bestial care între timp s-a transformat în ceva generic) să ascultăm muzică și să bem bere. Am învățat foarte multe de la DJ-ul casei, Călin Negrea, un tip cu super-pleată care fuma încontinuu și părea că știe tot ce a scos vreodată sunet pe pământ. Locul în sine duhnea a foste party-uri, a pipi și mult fum, dar avea un farmec al lui. Toată lumea venea acolo, iar muzica, după cum spuneam, era genială. Aveam puține concerte, și alea prost plătite, 99% în Cluj și București, dar făceam repetiții ca nebunii. Stăteam cu Oigăn la capătul autobuzului din Zorilor, într-o garsonieră plină de cărți, discuri și lumânări. Iubita lui unguroaică, Csilla, care venea o dată pe lună în vizită, învățase să lucreze cu ceară și confecționase niște lumânări foarte faine, imposibil de găsit în comerț. Oigăn mergea la facultate, intrase la Pedagogie la Cons-ul din Cluj, iar pe după-masă spre seară venea și se rățoia la mine că n-am făcut curat sau n-am spălat vasele de parcă aș fi fost nevastă-sa. Eu mă adânceam de obicei în câte o lectură sau câte o audiție și uitam complet că mai sunt și chestiuni practice de făcut. Ispitele erau îndesate pe toate rafturile (improvizate din lăzi pentru legume), iar eu eram curios nevoie mare. Erau două rânduri destul de stufoase de viniluri, din păcate pick-up-ul era o căzătură cu amplificare încorporată și boxe ieftine, dar totuși! Aveam un televizor minuscul (cu foarte puțin mai mare decât ecranul laptopului la care scriu acum) și un player VHS și vedeam tot felul de filme de artă, multe dintre ele în germană, pe care Oigăn le traducea în direct, iar câteodată ne strângeam cu mic cu mare și ne uitam la câte un concert Peter Gabriel sau Depeche Mode. Dormeam separat pe două saltele așezate direct pe podea (care ziua făceau front comun într-un colț) într-o cămăruță plină de fumul de peste zi. Îmi spălam hainele de mână, în cadă (Oigăn era privilegiat, o avea pe Csilla, care era gospodina atomică), mâncam te miri ce, habar n-aveam să gătim (kefirul cu pâine, salam și brânză de burduf erau chestiile obișnuite, iar Oigăn gătea din când în când niște paste oribile), iar eu o dată pe lună trebuia să mă car undeva, oriunde, treaba mea, pentru câteva zile – o săptămână, cât stăteau porumbeii pe cracă. Pe la sfârșitul anului am cedat nervos, venise iar Csilla în Cluj, iar eu petrecusem două nopți pe podeaua lui Szaki. Mi-am dat seama că trebuie să mă mut undeva de unde să nu trebuiască să plec niciodată. Andras mi-a sugerat că la Monkey ar fi o cameră liberă. L-am sunat, iar omul m-a primit cu brațele deschise. Stătea într-un apartament cu două camere tip vagon care mai avea puțin și se prăbușea peste el, într-un bloc cu patru etaje din Gheorgheni. Ușa de la intrare era neagră și avea un găuroi prin care puteai vedea ce se întâmplă înăuntru, bucătăria era imediat în dreapta, îngustă și plină de mizerie, camera lui Monkey, prima, cu un pat ca vai de el, un televizor sport și o bibliotecă sărăcăcioasă, improvizată din cărămizi și șipci, apoi camera mea, a doua, cu un birou alb și un pat de campanie, iar la urmă baia, cu apa curgând non-stop și pereții permanent umezi, aducând aminte mai degrabă de o peșteră. Cu alte cuvinte, rai. Două zile mai târziu începeam deja să-mi mut lucrurile. N-a durat mult, că n-aveam multe. Urma să plătesc jumătate de întreținere, și cum toată lumea era pe paușal, sumele erau absolut derizorii.

 
Început de Aprilie 2003

“Hello, my name is Ahmet Ertegun, do you have a schedule for the next six months? If you do, please cancel everything, you’re needed for a spectacular band.”
“Ăăăăă… excuse me?”
Mani îi juca feste lui Erhan, care mai avea puțin și punea botul. Și mai tare era că nu se cunoșteau, asta era prima lor conversație. Mă înhăitasem cu el cu mai puțin de o lună în urmă, trăseserăm o piesă împreună la Cluj (This time), în studioul fermecat unde lucra Oliver, și apoi veniserăm val-vârtej până la București ascultând-o pe repeat (omul conducea ca nebunul). Mani lucra pe vapoare de croazieră ca ospătar, iar acum venise în vacanță și se plimba prin țară căutând muzicieni cu care să facă un album. Urma să se numească Urma. Făcuse deja o piesă cu Nick și Mihnea de la Luna Amară (Dirt shine) și una cu mine și cu Domi, dar acum îl mânca palma să renunțe la ideea inițială și să construiască o trupă de-a binelea. Deja aveam un percuționist fain (Domi se arătase încântat și era clar că ar fi repetat experiența), iar acum căutam basist. Erhan a fost prima mea opțiune, îl cunoșteam de când cu festivalul Metal Fan din ‘98, la care el participase cu Spin, o trupă de heavy metal a cărei vocalist era Vlad Țelea. Ulterior cântase pentru câteva luni și în Byron, chiar pe final. Întotdeauna îmi plăcuse individul, avea un bun simț ieșit din comun, iar felul lui de a cânta la bas era aparte. Bineînțeles că ne-a pufnit râsul și l-am adus înapoi cu picioarele pe pământ.
“Alo? Cu cine vorbesc?”
“Mani mă numesc, sunt un prieten al lui Dan Byron. Vii la o cafea în Terminus să povestim?”

 
19 Aprilie 2003

Eram răgușit de abia puteam să vorbesc, dar nu aveam cum să ocolesc concertul Kumm din Lăptăria Enache. Măcar outfit-ul complet zgubilitic, cu niște pantaloni scurți de călărie, bretele și bocanci, șoca audiența. Din păcate nu știam niciun remediu – deși făcusem cursuri de canto și în liceu, și în facultate, nimeni nu mă învățase nimic despre situațiile de urgență, așa că beam votcă cu lămâie că doar-doar oi mai prinde vreo notă mai acută. Ce să-i faci, eram tânăr și prostovan. Dacă s-ar întâmpla acum aș bea numai apă plată la temperatura camerei, eventual ceva băutură pentru sportivi bogată în electroliți și aș face niște vocalize de realiniere ale zgârciurilor supranumite corzi vocale. Incredibil de greu am dus-o până la capăt, dar publicul a fost îngăduitor. După bis, Ernesto a fost abordat de un nene cu pălărie care vorbea doar italiană și susținea că ne poate duce peste graniță să spargem occidentul. Individul, pe nume Alfredo Tisocco, era administrator la o firmă italiană care se învârtea în industria metalurgică de la noi și moștenise o casă de discuri istorică din Vicenza, anume Cramps Records. Eu tocmai avusesem cea mai proastă seară din viața mea și cineva se găsise tocmai atunci să ne laude. Vă puteți da seama cât de în serios l-am luat.
 

 
3-6 Mai 2003

Era incredibil de ușor de lucrat cu Mani, avea tot timpul idei și părea că are deja piesa chiar și atunci când improviza, bolborosind niște englezisme care rareori aveau și sens. Eu îl completam vocal doar atunci când își ieșea din registru și se împotmolea în acute. Ne străduiam să facem ceva cât mai simplu, fără bătăi de cap, două chitare (deși aveam doar una, a lui, o Hohner poreclită Helga) și două voci cu ceva percuție și bas. Am petrecut trei zile în studio doar noi doi și Oliver, înregistrând piesele pe care le scriseserăm în ultima lună, multe dintre ele brodate pe ideile lui și completate de viziunea mea. N-am folosit niciun metronom, pur și simplu am tras după feeling. În ultima zi, cea de-a patra, a venit mai întâi Erhan, care a înregistrat basul pe toate piesele, și abia la final, seara târziu, Dominic, cu ceva instrumente de percuție, un vibrafon și niște tobe. În noaptea respectivă s-a născut de-a binelea Urma. În momentul în care am auzit toba peste muzica aia, am știut că am găsit. Până atunci căutasem. A ieșit un super chef în studio, cu lume care dansa și Oliver care se străduia să nu piardă controlul. Sunt un miliard de greșeli pe Nomad rhymes, în principal cauzate de ordinea complet inversă în care am înregistrat, dar atâta feeling și entuziasm ar fi fost greu de obținut dacă o luam de la capăt, așa că l-am lăsat cum a picat.
 
Iulie 2003

“La zâmbetul forțat” era mai bine ca “La călcatul tramvaiului”, dar nu așa bine ca la “Alternativi 1” și “Alternativi 2”. Botezasem toate terasele din Basel după chipul și asemănarea lor. Spre exemplu “La zâmbetul forțat” era un chelner care nu ne înghițea, dar care trebuia să respecte politica patronului, să ne zâmbească și să ne lase să ne facem numărul. Stăteam de aproape trei săptămâni în Grentzach-Wyhlen, la părinții lui Oigăn, și treceam în fiecare zi granița în Elveția, ca să cântăm pe străzi sau pe la terase prin Basel și să înotăm în Rin. Fusese o excursie foarte productivă, făcusem în jur de 1000€ de căciulă în trei săptămâni, mai mulți bani decât văzusem vreodată. Cu ocazia asta mi-am cumpărat prima chitară electro-acustică, o Crafter nu prea grozavă, primul Mp3 player, care n-avea memorie internă (cred că nici nu exista așa ceva), ci mergea cu CD-uri, am fost la un concert Jamiroquai la zilele orașului Lörrach, mi-am plătit ultimele șase luni de întreținere și mi-am achitat aproape integral flautul pe care îl primisem cadou de la Mani. 🙂

Noaptea de 16 august 2003

Filu ieșise cel mai câștigat. Deschisese primul Stufstock cu piesa cu care a început Woodstock-ul din ‘69, Freedom. Îi împrumutasem chitara nou-achiziționată, iar el se bucurase de atenția și uralele a 10000 de oameni încă treji. După el, potopul – discuții interminabile și certuri între diverși manageri și tot felul de trupe care încercau să-și facă loc cu coatele în program, deși totul era pro-bono. Oigăn venise cu ideea să intrăm goi pe scenă (ăsta da manifest), dar ne-o luase Vlase de la Zob înainte. E drept că avea tricoul pe el și își acoperise rușinea cu basul, dar totuși o făcuse. Ernesto, după cum povesteam mai devreme, nu era genul băgăcios, nu-i plăcea să deranjeze pe nimeni, era prea de treabă, așa că am intrat pe scenă abia pe la 5, rupți de oboseală, dar dornici să ne spunem of-ul. Dacă tot nu ne ieșise faza cu nudismul, după vreo două piese mi-am aruncat tricoul în public, fără să mă gândesc o clipă că mi-ar putea fi frig. Am dârdâit tot concertul, dar mi-a fost jenă să mă duc să-mi pun ceva pe mine. Partea cea mai faină a fost că am cântat o piesă nouă, Butterflies, care în momentul ăla avea doar o strofă (pe care am cântat-o de trei ori) și un refren, și chiar atunci s-a nimerit să răsară soarele. Păr măciucă, goosebumps și alte sinonime. Urma a intrat pe la 6:30 și a fost un dezastru. Mani își băgase chitara într-o stație de electrică terminată, care de la umezeală și sare bârâia în ultimul hal, își dăduse vocea tare în monitor și p-aci ți-i calea. Noi ăștilalți proști din spatele lui a trebuit să îi ținem hangul, că altceva nu puteam face, omul nu ne auzea pe niciunul. În plus, eu reușisem să răgușesc de-a binelea, așa că toate liniile elegante la care lucrasem se transformaseră în niște urlături sinistre, sunam ca un fel de Tom Waits pe moarte. Am coborât de pe scenă după o oră și am fost întâmpinat de Dana Papadima, una dintre instigatoarele principale ale mișcării, care avea niște ochi roșii și un păr ciufulit și nu mai contenea cu laudele. Eu nu știam pe unde să mă ascund de rușine, iar femeia asta zăludă pe care o vedeam pentru prima oară în viață zâmbea năuc și spunea că ăsta fusese cel mai tare moment al festivalului. Ulterior am devenit foarte buni prieteni, iar Dana m-a ajutat enorm în niște momente cheie, dar în dimineața aia am fugit de ea unde am văzut cu ochii. La câteva ore după primul Stufstock Urma se destrămase, iar Domi plecase de la Kumm la Firma.
 

 
Toamna 2003

Eram trei, Andras, Oigăn și cu mine, care insistam să existăm. Levi era mereu absent, avea tot felul de proiecte cu facultatea (făcea arhitectură), iar Domi, după cum spuneam, se cărase, urmat de saxofonistul Zoli. Era o situație disperată, iar noi petreceam în acea sală infectă de pe Avram Iancu mai mult timp decât ne-am fi dorit. Pe de o parte făceam piese noi (Alfredo insista să intrăm în studio în maxim o lună), pe de cealaltă parte probam toboșari. Cu saxofonul rezolvasem destul de repede, mă întâlnisem cu Mihai Iordache în Vamă și îi propusesem să ni se alăture, iar el acceptase pe loc. Colac peste pupăză, în vară dădusem admitere iarăși la Conservator (îmi venise ordinul de încorporare și era cea mai la îndemână soluție de scăpare) și intrasem la compoziție. Dădusem din nou peste un tip deosebit, Adrian Pop, de la care învățam o grămadă de chestii faine, în schimb aveam full de absențe la toate celelalte cursuri și eram super fucked up. Iar ca să fie tabloul complet, mă mutasem din nou, de data asta în Mărăști, cu doi prieteni zăpăciți, Alex și Diana, care făceau chefuri non-stop. La repetiții aveam un set decrepit de tobe pentru candidați și o sală care mai avea puțin și își revărsa fecalele peste noi, dar ne țineam tari și aveam încredere că vom trece hopul. Alfredo ne sâcâia cu tot felul de idei, voia o altă 1000 de chipuri, cu faze etno și structură simplă, iar noi dădeam din colț în colț. Starea noastră nu era foarte pozitivă, scrisesem Little blue și Hear myself la sală, iar eu venisem cu Morgana, inspirată dintr-o mahmureală acută urmată de o baie nud în lacul Sfânta Ana. Find a way to please you și Yellow Fever  se născuseră din nevoia de a acoperi cererile absurde ale nebunului. Erau două piese de o prefăcută veselie, dar care se potriveau foarte bine cu temele lui Iordache și cu maniera de bătut toba a lui Lorant Antal, câștigătorul preselecției vieții. Fază mișto pe care am descoperit-o acum câteva zile – pe unul dintre pretendenți, un puștan care tocmai intrase la Cons și era unul dintre favoriți, îl chema Ovidiu Cristian, zis Chico, care actualmente este tobar la byron. 🙂 Culmea e că ne-am respectat termenul de intrat în studio și am terminat la timp materialul, un EP numit Yellow fever care urma să fie lansat în decembrie la Sala Palatului, în cea mai nepotrivită companie pe care v-o puteți imagina, cu Andra și Direcția 5 în line-up și cu Dan Negru prezentator. Atât înțelesese bietul Alfredo din industria noastră muzicală, intenția lui fiind să fim văzuți de cât mai multă lume. Din păcate cei 100 de speriați răspândiți pe cele 4060 de locuri nu i-au confirmat viziunile. Pentru promovare, Szaki ne mai făcuse un clip, la Butterflies, în care apărea Domi la tobe, și nu degeaba – aventura cu Firma fusese un fail, iar Lori avea deja câteva businessuri care îi mâncau tot timpul, așa că lucrurile se aranjaseră de la sine. Între timp, în noiembrie, dragul meu tată părăsise această dimensiune. Evident că eram dărâmat, dar am avut destulă putere să nu o arăt și am reușit să o susțin și pe mama. Ce m-a enervat la culme a fost că nelipsitele babe nu m-au lăsat să-i pun să asculte ultima mea năzdrăvănie, nelansată încă. Era doar un gest, știam că nu mai aude, dar ele nu și nu că e păcat, maică.
 

 
Vă spuneam și data trecută, în episodul 1, că toată saga asta a pornit atunci când Silva m-a întrebat: „Auzi mă Dane, cum e cu meseria asta a ta? Cât e pasiune, cât e distracție, cât e sudoare și cât e muncă? Cum a pornit totul? Care e momentul în care te-ai îndrăgostit de muzică? Și cum ai ajuns ceea ce ești astăzi?” Deși știam că e mult de povestit, nici ei, nici eu nu eram pregătiți pentru ceea ce a urmat și va urma. Trei episoade (eu cred că ies mai multe) despre cum am pornit. Dar pe bune! Cu rele, cu succese, cu încercări, cu nereușite, cu bușeli, cu tot tacâmul.
Ca să meargă lectura mai ușor, am pregătit câte un playlist pentru fiecare episod , dedicat câte unui sortiment de bere Silva: blondă, neagră și pale ale (preferata mea)! Ajuns la partea a II-a a poveștii, iată și playlistul care merge de minune cu o Mândră Românească. Cheers again, and again, and again, and again…