Home » Jurnal de bord » În gară

În gară

IMG_5580 Nu eram student. Păcatul meu. Fusesem, cu vreo doi ani înainte, dar acum nu mai eram. Renunțasem la așa-zisele studii. Renunțasem să stau degeaba în clădirea Academiei de muzică din București pentru marea ocazie de a scrie muzică cu niște nebuni în Cluj, pentru a cânta în fum în cluburi insalubre din subsoluri cu oameni veseli și mai tot timpul alcoolizați. Oricum, la facultate mă interesaseră doar vreo trei cursuri și nu avusesem profesori buni pentru toate. Duțulescu fusese preferatul meu, deși era cel mai dur dintre toți. De la el chiar învățam chestii. În rest, în cea mai mare parte pierdeam vremea. Așa că nu mai eram student. Acum eram un Mitic strămutat în Cluj care făcea foamea ca să cânte ce-i place. Dar ce-i puteam explica nașului? Că arta cere sacrificii?

Nu avusesem destui bani să ajung acasă de Crăciun, așa că Alina mă ajutase să-mi iau un bilet redus, pentru studenți. Completase foaia greșit, scrisese Alin, iar tanti de la casierie nu observase. “Și ce fac dacă îmi cere legitimația de student?” “Te faci că n-o găsești, că doar n-o să stea după tine.” Dar stătea, răbdător, privindu-mă cum îmi răsturnam rucsacul pe banchetă, cum îmi fluturam tricourile, cărțile, chiloții. Până la urmă i-am trântit o explicație cretină, cum că am fost mai mulți colegi când am luat biletele și probabil legitimația a rămas la unul dintre ei. M-a privit neîncrezător și mi-a cerut buletinul. Fuck! Omul ăsta chiar nu se lăsa impresionat de nimic. Evident că n-aveam cum să-i arăt buletinul, că doar nu mă chema Alin. Am dat-o iar la întors cum că o fi, că o păți, că stați așa că a rămas și buletinul la colegi, vai, ce mă fac eu fără el, etc. Teatru scurt de după amiază. Se prinsese.

Am ieșit val-vârtej din gara Teiuș înjurând de mama focului. Era 1 noaptea și ningea. Am luat-o de aiurea pe străzi, sperând să ajung la capătul orașului, să fac autostopul. Dar era 1 noaptea și ningea. Mi-am trântit rucsacul în zăpadă și m-am așezat pe el speriat. Mi-am aprins o țigară și mi-am evaluat un pic situația. Bani nu mai aveam deloc. Gara nu părea prea sigură, erau o grămadă de dubioși înăuntru. Aveam încă biletul redus de accelerat, dar nu-mi ajuta la nimic… Ba! Mi-am dat seama că puteam lua personalul. Dacă nu arătam suplimentul de viteză eram ok. Încă trebuia justificată reducerea, dar nașii de pe personal erau mult mai îngăduitori. Dar oare exista personal Teiuș-București??

Am intrat pe ușă un pic după prânz, rupt de oboseală, cu ochii roșii de somn, dar viu și nevătămat. Taică-miu s-a uitat la mine bănuitor. Era clar că se întâmplase ceva neprevăzut. I-am vândut o gogoașă cu muștar. S-a făcut că o înghite pe nerăsuflate, doar eram fi-su.

2. Găsisem un compartiment gol. Tot timpul erau. Acceleratul București – Cluj nu era cel mai căutat tren de pe planetă. Nimeni nu voia să petreacă noaptea așezat pe o banchetă de clasa a 2-a. Citeam Orbitor – Aripa stângă, mai aveam vreo treizeci de pagini (da, știu, e greu de crezut că-mi aduc aminte, dar chiar îmi aduc, m-a marcat destul de mult cartea aia). Trecuse bine de miezul nopții, dar nu mai aveam răbdare până a doua zi.

A intrat timid și m-a întrebat dacă e liber. Doar nu era să-i zic că nu, era evident că sunt singur. S-a așezat în colțul dinspre ușă. Eu eram la geam. Părea un pic dubios, dar măcar tăcea. Simțul mirosului nu era în avantajul său, avea aerul unui om care nu trecuse de mult pe la duș, dar nu era atât de grav încât să mă duc să caut alt compartiment. Pe când mai aveam vreo zece pagini, am vrut să mă asigur că totul e în regulă, așa că l-am întrebat până unde merge.

-Până unde o vrea dumnezeu.

-Cum adică??

– Adică până mă dă nașul jos.

-Păi și dumneavoastră nu vă pasă unde se va întâmpla asta?

-Nu domnu’, știți, eu recunosc, sunt boschetar, așa că nu mă interesează dacă dorm în boscheți la Cluj sau la Dolhasca, pentru mine e totuna…


Cele două întâmplări (petrecute prin 2003-2004) mi-au revenit în memorie fără niciun motiv anul trecut. Inspirat de ele am scris În gară. Am modificat un pic scenariul, inserând o aluzie la legea anti-fumat. Piesa îmi suna foarte bine cântată în registrul grav, acolo unde vocea mea nu prea ajunge în mod normal. Cântată mai sus își pierdea farmecul. Cochetam cu ideea unui invitat, mă gândisem la Robin, că era cel mai la îndemână. Până la urmă însă n-a fost nevoie. În august am fost în Retezat, unde noaptea temperatura cobora până la 0˚C, iar apa izvora din congelatorul natural al muntelui. La vreo două zile după ce m-am întors m-am trezit dimineața cu o voce care făcea pardoseala să tremure. N-am stat pe gânduri, am montat repede microfonul, am dat drumul la preamp și am înregistrat. Noroc că sesiunea era făcută. M-am distrat copios când am auzit acum două săptămâni piesa lui Dănuț, cu Robin invitat. Avem idei atât de asemănătoare de zici că am cânta în aceeași trupă. 🙂

E singura piesă de pe privește cerul… care se termină cu fade-out, și nu întâmplător – pleacă trenul, iar personajul rămâne în gară. Iar pe finalul ăsta în coadă de pește apare și singurul invitat de pe album, prietenul meu, Alexandru Nucă, adăugând un pic de culoare cu un instrument imposibil – bandoneonul (a nu se confunda cu acordeonul, în afară de burduf și lamele, n-au absolut nimic în comun).

P.S. Am făcut fotografia anul trecut în rapidul de Brașov, luptându-mă cu challenge-ul ăsta la capitolul Transportation.

Tags :
Previous post link
Next post link

About Dan Byron

2 Comments

  1. Mi s-a intamplat anul trecut sa fiu in tren si la cateva locuri distanta, un fost angajat CFR se contrazicea cu controlorul. Nu avea bilet, controlorul a insistat sa-i plateasca un bilet sa fie totul bine, rezolvat pasnic. El nimic. A mai spus si ca din momentul in care a iesit la pensie, nu a avut bilet niciodata si nimeni nu i-a zis nimic. La oprirea trenului l-au asteptat si politistii in gara, asta ca dovada ca nimeni nu scapa nepedepsit.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Scroll To Top