Home » Muzică Românească » Lazy – Dirty Martini

Lazy – Dirty Martini

Am tot vrut de ceva vreme încoace să scriu despre muzică românească, însă mi-a fost teamă că gestul meu ar putea fi interpretabil, ca și cum Pepsi s-ar apuca să vorbească de rău despre Coca Cola și de bine despre 7up. Mi-am dat seama însă că n-are nicio importanță ce crede lumea, pentru că există o problemă – despre muzica românească se vorbește foarte puțin spre deloc, așa că orice articolaș sau părere ar trebui să fie binevenite. Citesc presa muzicală britanică de câțiva ani și de curând m-am prins că e foarte la îndemână să vorbești despre oameni cu care poți interacționa direct, cu care te poți întâlni, pe care îi poți întreba de sănătate face-to-face. Presa muzicală românească, pe lângă faptul că e aproape inexistentă, bâjbâie, își dă cu părerea, vorbind în mare majoritate despre occident și despre niște artiști internaționali inaccesibili. Eu însumi recomand foarte multe albume apărute în UK sau US, dar foarte puține de pe aici. Nu cred că e neapărat o greșeală, dar mi-am propus să-mi mai întorc urechile și spre ai noștri, mai ales pentru că în ultima vreme se tot întâmplă chestii interesante.

În urmă cu vreo trei săptămâni am primit prima cerere de recenzie ever, un “prieten” de pe fb, mi-a trimis un album (Dirty Martini) al unei trupe de care nu auzisem niciodată – Lazy. Nu mi-a fost clar care e rolul lui în trupă, dar s-a exprimat ca și cum ar fi the boss. Am tot avut treabă și am tot amânat momentul, iar într-un târziu, când am dat play primei piese, am zis că am greșit fișierul. M-am asigurat de două ori că ascult ce trebuie și tot nu-mi venea să cred. Pop-jazz cântat impecabil, o muzică perfectă pentru un bar de plajă, o vocalistă excepțională, cu un accent american veritabil, o atmosferă super relaxantă și relaxată și un sound super-profi. Cusur nu i-am găsit. Drept urmare m-am întâlnit cu respectivul la o bere pe terasa Beer O’Clock de pe Gabroveni. Am luat primul interviu din viața mea, iar el s-a jurat că a fost primul pe care l-a dat. Așa că ne-am înțeles ca doi începători. După cum o să vedeți însă, nu-mi prea plac interviurile întrebare-răspuns, prefer mai degrabă să vă povestesc eu ce mi-a povestit el.

IMG_2428

Andrei Stanciu are 36 de ani, e din Câmpina, a fost olimpic la mate-fizică, a terminat Automatică în București, lucrează la o firmă de antivirus, are un copil, joacă biliard profesionist, cântă la chitară și face muzică de când se știe. Nu e străin de lumea berilor, își comandă un Schneider Tap 5, una din nefiltratele cele mai faine pe care le știu, dar pe care o ocolesc de obicei din cauza gradelor multe. E plinuț, are ochi albaștri, tricou cu Game of Hacks, păr tuns scurt și vorbește liniștit într-un registru mediu-acut. Nu știm de unde să începem discuția, așa că îmi povestește istoria trupei. E cumva un basm pe care în parte l-am mai auzit, în parte l-am și trăit, nespectaculos, dar imposibil de evitat.

Pe scurt, a înființat prima variantă de Lazy (denumită inițial Kindly Unspoken) în urmă cu vreo 10 ani, împreună cu Andreea Știrbu, o fostă colegă de liceu. Culmea e că repetau în subsolul de la Big Mamou (“la coteț”, după spusele lui) cam în același timp cu byron, dar nu ne-am întâlnit până acum. Nu i-a plăcut niciodată să facă coveruri, așa că a scris muzică originală din prima. Ca toată lumea aflată la început de drum, s-a luptat multă vreme cu componența, majoritatea instrumentiștilor părăsind trupa din cauza lipsei profitului sau convingerii. Au existat vreo două perioade în care rămăseseră doar ei doi, Andrei și Andreea. Au încercat să existe ca duo, dar lui nu i-a ajuns, voia mai mult, voia trupă. În cele din urmă s-au apucat să înregistreze, el își dorea să facă un album, dar nivelul profesional al ei n-a fost pe măsura aspirațiilor lui. S-au despărțit, iar el a tot încercat să abordeze alte soliste, însă fără mare succes. Până la urmă a căutat pe internet soluții și a găsit tot felul de vocaliste for hire. A ales-o pe Racquel Roberts, o tipă din Los Angeles. Noroc că trăim în epoca asta, în care distanțele nu mai sunt o problemă.

Front Cover Pentru o perioadă s-a încăpățânat să înregistreze partea instrumentală acasă, de unul singur, dar Cristi Dobrică de la Ines, un sunetist cu care am lucrat și eu cândva, l-a convins să tragă în studio cu muzicieni profesioniști. În cele din urmă, în afară de Racquel și Andrei, pe album au cântat Gelu Ionescu (clape), Răzvan “Lapi” Lupu (tobe), Adi Tetrade (tobe), Adrian Ciuplea (bas), Sebastian Burneci (trompetă), un fel de la crème de la crème. I-a plăcut foarte mult să tragă cu profesioniști. Îmi spune că diferența cea mai mare stă în atitudine. Nici nu vreau să-mi închipui cât a costat toată daravela, ținând cont că Ines nu e un studio ieftin și toți muzicienii au fost plătiți. Sponsorul oficial al emisiunii a fost buzunarul lui Andrei, care a finanțat totul după posibilități, înregistrând măcar o piesă pe lună. A finalizat albumul anul trecut în vară și de atunci a căutat casă de discuri, a trimis piese pe la radiouri, etc., dar absolut nimeni nu i-a dat niciun feedback, fie el și negativ. Anul ăsta frustrarea a ajuns la limită, așa că a lansat albumul independent, doar în variantă digitală. Îl puteți găsi aici.

Andrei nu e un om obișnuit, nu-i place să facă nimic pe jumătate sau în glumă. Îmi spune că n-ar scoate niciodată o piesă imperfectă. „Dacă are niște versuri urâte, stau și le schimb până sunt frumoase”. La fel, oamenii obișnuiți joacă biliard în timp ce beau o bere cu prietenii. Andrei joacă biliard profesionist și sunt convins că nu consumă niciun fel de alcool pe parcursul partidelor. De curând și-a cumpărat o clapă (un pian, după cum spune el) și a descoperit că e mult mai ușor să scrii muzică cu ajutorul ei. I-aș spune că e și mai ușor dacă ai doar o foaie de muzică în față, dar nu ajungem la discuții atât de adânci. Plus că cine sunt eu să decid ce e mai ușor? Îmi pune în căști schița unei piese noi, cântată tot cu Racquel. Îmi povestește despre cât de ușor e să lucrezi cu ea, despre cum îi trimite fișierele deja curățate, numai bune de pus în proiect. Îmi amintesc despre cvartetul din LA cu care am colaborat pentru What if. Discuția deviază, de la un moment dat încolo ni se alătură și Cristian Șuțu, care știe de Dirty Martini de pe iTunes, dar habar n-avea că e un album românesc. După ceva vreme, ne terminăm berile și o luăm fiecare pe drumul lui. În cinci minute îmi dă mesaj – „Ascult manele de dragoste în taxi. Fuck.” Râd și mă gândesc la vecinul meu de dedesubt, care ascultă tot felul de prostii. E singurul de gen din bloc, dar, ironic, stă chiar sub mine.

Lazy – Dirty Martini este fără nicio îndoială unul dintre cele mai bune albume românești pe care le-am ascultat în ultimul an. O să vă mai povestesc și despre alte revelații, în limita timpului disponibil. Vă spun însă că e de bine, de ceva vreme am tot auzit chestii faine. Trebuiesc însă scoase la lumină, ignoranța și nepăsarea nu sunt „benefice la organism” (ca să citez dintr-un clasic în viață 🙂 ).

Tags :
Previous post link
Next post link

About Dan Byron

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Scroll To Top