Patru albume faine din septembrie 2018

Am să fiu mai scurt decât de obicei, nu de alta, dar sunt în continuu pe drumuri – duminică seară am cântat la Iași, ieri la prânz eram deja în comuna Cumpăna de lângă Constanța pentru un nou șantier Habitat for Humanity și o nouă tabără de fotografie, de unde chiulesc jumătate din ziua de azi ca să-l văd pe Damien Rice la opera din București. Dacă vreți să aprofundați chestiile care merită ascultate din septembrie ce tocmai fuse și se duse, căutați și albumul lui Paul McCartney (piesa I don’t know mă bântuie de când am auzit-o prima oară), noul Cypress Hill (și dacă sunteți into hip-hop, nu ratați nici Eminem-ul de luna trecută, e la fel de răutăcios ca întotdeauna, dar foarte bun) sau culegerea de muzică minimalistă Mirror mirror a violonistei americane Anne Akiko Meyers (probabil o să vă prindeți că femeia are origini japoneze după vibrato-ul nipon tipic). Deci, scurt ziceam.

Villagers – The art of pretending to swim

Foarte frumos albumul Villagers, indie-folk cu un pic de electro originar din Dublin, al cincilea disc în cei zece ani de existență ai trupei. Nu au nicio treabă cu mai-sus pomenitul consătean Damien Rice, dar tot mișto, că așa e tradiția la irlandezi. Parol!

The Joy Formidable – AAARTH

Galezi mutați la Londra, trio înființat acum unsprezece ani, aflat la al patrulea album. Muzica lor este un paradox, o chestie alternativo-psihedelică în care musculatura instrumentală se ia la trântă cu fragilitatea vocalistei Rhiannon Bryan.

Prince – Piano & a Microphone 1983

În aprilie s-au împlinit doi ani de când ne-a părăsit micul prinț, dar el continuă să lanseze discuri, că așa-i în tenis. Piano & a Microphone este o înregistrare cu el jucându-se la un pian în studio vreo 35 de minute, care ar fi putut fi lejer albumul lunii septembrie 2018 dacă ar fi fost un pic regizată, gândită, lucrată. Dar nu este, ceea ce are un oarecare farmec. Ne punem căștile, închidem ochii și suntem acolo, în studio, în 1983, cu viitorul megastar dregându-și vocea, trăgându-și nasul (pe bune, cred că era un pic răcit), minding his own business. Și vai, ce pianist!

Kosmic Blues – Kosmic Blues

Așa cum sugerează și numele, trupa românească își trage seva din muzica sfârșitului anilor 60 – începutului anilor 70. Nu prea au treabă cu Janis Joplin, dar sunt fără îndoială niște hippy dintr-un val mai recent. Vocalista Cosmina Soare are mai degrabă ceva din răceala lui Nico și un vibrato din curtea lui Joan Baez, iar chitaristul Paul Alexandru nu se desparte de a lui acustică, dar ce le lipsește e un om la tobe, toate elementele de percuție fiind programate de DJ-ul Robert Petre, venit dintr-un cu totul alt film (care pe alocuri se plictisește și se bagă prea mult în seamă, luând la scratch orice posibil loc liber).