Home » Muzică » Recomandări albume » Patru albume străine faine din octombrie 2018

Patru albume străine faine din octombrie 2018

Vorbind acum despre Străinezia, octombrie este și la ei una dintre cele mai bogate luni în recolta de albume, și asta nu de azi, de ieri. Spre exemplu acum 30 de ani în octombrie au apărut (printre altele) Barcelona, colaborarea dintre Freddie Mercury și Montserrat Caballé (care tot luna trecută s-a dus să mai facă un duet cu marele vocalist), Ultramega OK – primul album Soundgarden, The Serpent’s Egg al duo-ului Dead Can Dance sau Daydream nation-ul trupei Sonic Youth, toate devenite între timp albume de colecție. După cum am mai spus și cu alte ocazii, ne vom da seama peste zece ani sau mai mulți (sau poate niciodată) cât de importante sunt albumele care apar acum. Este foarte posibil ca un nume să devină mai sonor în timp, și atunci discurile de început să fi considerate clasice, la fel cum e foarte probabil să nu mai auzim niciodată de cineva și să rămână doar o vagă amintire, deși nu mai puțin valoroasă.

220px-GretaVanFleet_AnthemOfThePeacefulArmyGreta Van Fleet – Anthem of the Peaceful Army

Se vorbește mult despre Greta Van Fleet în perioada asta, au fost aspru criticați de foarte multă lume, că ar fi doar o copie de Led Zeppelin fără valoare, că nu sunt în stare să scrie piese, că sunt ascultați doar de nostalgici, etc. Una dintre cele mai funny recenzii a fost publicată pe Pitchfork și începe așa: “Greta Van Fleet sound like they did weed exactly once, called the cops, and tried to record a Led Zeppelin album before they arrested themselves”. Eu la viața mea am cam ascultat Zep și pe față, și pe dos, am și cântat niște piese, cum ar veni m-am plimbat un pic în papucii lui Plant, așa că s-ar putea să am o părere destul de avizată. Într-adevăr, Greta s-au lansat ca o bizarerie, o imitație aproape perfectă a Zep-ului, senzația multora fiind că ascultă niște piese ascunse într-un seif descoperit abia acum. A fost o lovitură de notorietate, peste noapte ciudatul lor nume (inspirat se pare de o concetățeancă din Frankenmuth, Michigan, orașul lor de baștină) era pe buzele tuturor. Dar Anthem…, primul lor album, este clar un pas către propria lor identitate. Într-adevăr, Josh Kiszka are momente în care seamănă izbitor cu Plant, dar seamănă și cu Asaf Avidan, însă nimeni nu pare să observe asta. Muzical n-or fi cei mai inspirați oameni de pe planetă și clar încearcă să emuleze cumva muzica de acum 40-50 de ani, dar nu sunt nicidecum nevaloroși și e clar că trebuiesc băgați în seamă. SpotifyApple_Music

a2391578665_10Arc Iris – Icon of Ego

Hehe, credeați că am terminat cu hippioții? Stați să vedeți ce urmează. 🙂 Ăsta e un trio american de oameni plecați cu pluta pe conductă, dar în sensul cel mai fain al expresiei. Dacă îi căutați pe youtube, veți putea crede că am luat-o și eu razna, mai ales când o să le vedeți costumațiile sclipicioase demne de Gong (o trupă din anii ’70 pe care dacă nu ați ascultat-o ați greșit) și atitudinea de pastilați veseli ajunși pe scenă din greșeală. Dar nu vă lăsați înșelați de aparențe, oamenii chiar fac o super-muzică, cu influențe din toate decadele și o personalitate foarte bine conturată. Și nici nu e de mirare, madam Jocie Adams, vocalista trupei, a terminat facultatea de compoziție, și, fără nicio legătură, a lucrat o vreme pentru NASA. În fine, foarte bun albumul Icon of Ego, deși s-ar putea să nu fie pentru toată lumea. Dacă vă depășește, luați-o încet, iar dacă dimpotrivă, vreți ceva mai greu, încercați albumul Aviary al Juliei Holter.SpotifyApple_Music

st-vincent-masseducation-piano-versionSt. Vincent – MassEducation

Anul trecut, St. Vincent a lansat Masseduction, un album care mi-a intrat extrem de încet în grații, atât de încet încât a ratat și recomandările lunare, și topul anual. Pățăști. Anul ăsta, zăpăcita de Anne Clark (a.k.a. St. Vincent) l-a relansat, de data asta într-o reinterpretare îndrăzneață, doar cu pian și voce, și l-a redenumit MassEducation. Ok, din când în când pianul e preparat (se pun diverse obiecte pe corzi, de obicei pentru a imita sonoritatea unui ansamblu de percuție – o invenție a lui John Cage din anii ’30), dar asta nu-l face să fie trupă, iar piesele stau în picioare fără să fie nevoie de altceva. Foarte fain experimentul ăsta, ar trebui încercat de toți songwriterii de pe planetă – dacă o piesă sună bine doar cu voce și pian (sau alt instrument armonic), atunci înseamnă că e cu adevărat bună.SpotifyApple_Music

600x600bfThomas Dybdahl – All these things

Last but not least, albumul lunii octombrie, adică cel care mi-a plăcut cel mai mult, scurtătura esențială pentru oricine n-are destul timp să parcurgă toate recomandările. Norvegianul Thomas Dybdahl este considerat de critici un fel de Nick Drake modern, ba unii îl compară și cu Jeff Buckley, eu unul nu găsesc asemănările, deși sunt mare fan și de Drake, și de Buckley, dar pot înțelege motivele lor – dacă îți plac cei doi, Dybdahl n-are cum să te lase indiferent. Iar All these things nu este doar o întâmplare fericită, omul face muzică bună din 2000 încoace – ăsta e al nouălea lui album (și mai are câteva EP-uri și colaborări), așa că dacă vă intră cumva în grații, aveți destul material de învârtit. Dacă aș încerca să-i descriu muzica, aș zice că e pop/soul cu o glazură de blues și folk. Ce complicat sună! Parcă mai mult te bagă în ceață decât să te scoată din întuneric. Mai bine zic că e o chestie foarte mișto, cool, și gata. Cred că deja puteți merge pe încredere 🙂 . Enjoy!SpotifyApple_Music

P. S. Și Thom Yorke a scos album, soundtrack-ul unui film horror. Nu e rău, dar nu e nicidecum de top 4. 

P. S. 2 Nu vreau să vă stric feng shui-ul, dar să nu faceți greșeala să mergeți la filmul Bohemian Rhapsody. Pe mine m-a enervat cumplit. Cine îl compară cu The Doors-ul lui Oliver Stone, face o mare greșeală. Am venit acasă și mi-am pus Blu-ray-ul cu Live in Montreal ca să-mi revin. 

Previous post link
Next post link

About Dan Byron

1 Comments

  1. Sunt si eu mare fan Nick Drake, deci abia astept sa vad ce zice Dybdhal asta al tau :). Am tot citit chestii rele despre filmul respectiv… Recunosc ca il asteptam cu o oarecare nerabdare, dar, pe de alta parte, era prea „oficial” si cu zeci de aprobari de la trupa ca sa fie cu adevarat liber si artistic. Sa nu uitam ca, daca ne referim la „The Doors”, Ray Manzarek l-a detestat (de fapt, cred ca a detestat ca nu l-au lasat pe el sa-si bage ghearele prin scenariu si sa dea sfaturi regizorale), in timp ce lui Densmore i-a placut.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top