Povestea lui Costin Oprea

21 aprilie 2016

Umezeala mi se încurca între gene, alungind culorile, încețoșând imaginea cerului ce părea măcinat de propria-i împietrire. Mergeam fără nicio țintă, fără grabă, cu mâinile în buzunare, printre puținii oameni care se aventuraseră la ora aceea pe străzile Londrei. Nu recunoșteam nimic, mă cam rătăcisem, dar știam că asta nu e o problemă, orașul e atât de turistic încât fiecare stâlp are o excrescență colorată cu indicații. L-am zărit cu coada ochiului, dar până să întorc capul cotise deja pe o străduță laterală. Am zis că sigur mi s-a părut, sunt eu paranoic, dar nu m-am putut abține să nu-l urmez. I-am recunoscut mersul, deși am continuat să mă îndoiesc – sunt mulți oameni care au un mers similar doar, nu-i așa? Am alergat după el, l-am apucat de umăr și l-am întors. Ochii lui albaștri, în spatele lentilelor ușor mânjite de degetele permanent umede, s-au întâlnit înfricoșați cu ai mei.
– Ce înseamnă asta? Costică, tu trăiești?
– Da… Îmi pare rău, a fost o greșeală. Nu eram eu…
– Păi și? Cum e asta? Poliția te-a identificat după ADN…
– Sau așa a zis, ca să vă rezolve vouă cazul mai repede. Ce, crezi că ăștia sunt altfel decât ai noștri? Eu am profitat doar. Voiam să dispar…
M-am trezit speriat în dormitorul de acasă. Costin mă bântuia. Sau mai bine zis speranța mă bântuia. Subconștientul meu începuse să creeze scenarii fantastice ca să mă protejeze…
 
Cântasem cu Kumm (deși nu făceam încă parte din trupă) pe terasă la Green Hours, iar în public fuseseră cei de la BlueService, care imediat după concert îmi propuseseră o colaborare. Eu eram destul de încurcat, fusesem în turneu cu Agathodaimon prin Europa, încercam din răsputeri să resuscitez Byron-ul, care dădea să se rupă de tot (ceea ce s-a și întâmplat curând după aceea), și nu mă gândisem niciodată că aș putea cânta blues. A doua zi am plecat în Piatra Craiului, unde am stat vreo două săptămâni. Aveam mobil deja, dar în Plaiul Foii n-ajungea niciun fel de semnal, așa că Silviu Aioniță, leaderul BlueService-ului, a sunat în tot timpul ăsta în gol. Dar nu a renunțat, iar când într-un final am răspuns m-a ținut de vorbă vreo oră (ceea ce în 2000 era o performanță). I-am spus că nu știu dacă pot cânta așa ceva, că n-am încercat niciodată, că mai mult de Zeppelin n-am ascultat, etc., etc. Dar omul o ținea sus și tare că știe el ce zice și că eu aș fi omul perfect pentru asta. Până la urmă am acceptat să ne vedem, fără să-mi pun mari speranțe în capacitatea mea de a mă transforma brusc în altcineva.

Sala de repetiții era în spatele căminului Politehnicii, pe niște străduțe întortocheate. Silviu m-a luat de undeva din drum, altfel n-aș fi reușit niciodată să o găsesc. Am făcut cunoștință și cu restul găștii – Dani, Alex, Costin. Era o zi caniculară, stăteam cu geamurile deschise, iar praful se învârtea în razele soarelui la fiecare adiere. Mi-au cântat câteva piese, încercând probabil să mă convingă că asta e trupa din care trebuie să fac parte. Sunau foarte închegat, mai bine decât multe trupe cu care cântasem. Totul era foarte straight, ambii chitariști foloseau Stratocastere și Marshall-uri, fără niciun efect adițional. Aveau doar clean și drive, dar se foloseau de ele la maximum. Am fost impresionat de Costin, era puștan ca și mine, dar părea că se născuse cu chitara în brațe. Am încercat să cântăm I can’t quit you, care a ieșit magistral. Nu adoptaseră versiunea Zep, dar eu improvizam în stilul ăla, iar ei se duelau în niște solouri demențiale. Pe lângă chitare, secția ritmică era impecabilă, și Dani și Alex cântau de parcă viața lor de asta depindea. Când am plecat de acolo aveam sclipirea aia-n ochi.

Bineînțeles că am acceptat provocarea, mai ales că și ei erau dispuși să o cotească un pic mai spre rock. Un an și ceva am tot concertat, de obicei în Pub 18 din Regie, unde mergeam de două ori pe lună, dar și în alte cluburi din București. Am ieșit din oraș doar de vreo două ori, la ceva festivaluri de blues. Visam să scoatem într-o bună zi un album al nostru și începusem să scriu, deși nu prea mă pricepeam, un material mai blues-pop, dar n-am avut nici eu spor și nici trupeții nu păreau foarte interesați.

_Blueservice 2001_0001

Am rămas împreună până la sfârșitul lui 2001, când am fost adoptat de Kumm și m-am mutat în Cluj. Nu am mai ținut legătura, pe internet intram foarte rar, iar cartela mea prepayed abia îmi ajungea să sun oamenii cu care aveam treabă. Ne-am mai întâlnit întâmplător de-a lungul anilor, dar n-am schimbat mai mult de câteva vorbe.

În ianuarie 2006 am avut o cântare cu Urma la Lăptăria Enache, iar Costin a venit în pauză să îmi spună ceva. Voia să mă invite la ziua unui prieten de-al lui pe care nu-l cunoșteam, dar care, cică-se, era mare fan. Nu am dat nuștiuce importanță, eram foarte prins cu trupa, dar i-am spus să mă sune cu o săptămână înainte de ziua cu pricina și vedem atunci. Nu-mi ardea de nicio aniversare a unui necunoscut, dar nu puteam să-l refuz. În fine, m-a sunat, m-am dus. Sărbătoritul a fost cel mai fericit om în noaptea aia, i se făcuse cea mai frumoasă surpriză, i-am cântat împreună ce ne mai aminteam din anul de BlueService și separat ce mai știam fiecare, la un moment dat am ieșit în oraș, ne-am dus în Viking la unul dintre primele concerte Kumm cu Cătălin și în cele din urmă am ajuns la un party într-un demisol din Cotroceni, unde am stat până dimineață. Am zis că ne mai vedem, că rămânem prieteni, etc. Nici prin cap nu mi-a trecut atunci că trio-ul ăsta va forma cea mai importantă trupă din viața mea. Cu sărbătoritul, Codruț Dumitrescu, lucrez și în ziua de azi, este unul dintre cei mai buni manageri din underground. Atunci era DHL-ist. Noaptea aia ne-a schimbat viața tuturor, dar noi nici măcar nu bănuiam. A urmat o serie de excursii în Vamă, cu whiskey-ul pus în biberoane, cu petreceri fără sfârșit și răsărituri îmbăiate la propriu în mare.

060617_071514
 
It started so slow,
Nothing to worry about
A bit sad and low,
Just a bad day, no doubt…
 
Ne apucasem de înregistrări pentru Forbidden drama când a avut prima criză. N-am înțeles până târziu, la început o luam total în glumă, credeam că are belele la job (pe vremea aia era avocat) și că o vorbă bună poate rezolva situația. Dar nu e deloc așa simplu. În momentul în care creierul tău nu mai fabrică endorfine poți să te uiți la cele mai tari comedii din univers, că nu găsești nimic amuzant. Tot ce poți să faci este să încerci să schimbi (tot chimic) situația. Adică să iei pastile. Problema e că din momentul în care s-a declanșat boala trebuie să le iei toată viața. Pastilele te ajută, dar nu mai ești la fel de viu ca înainte, ești tot timpul un pic bleg.

Costin era unul dintre cei mai inventivi improvizatori pe care îi știam, dar când a trebuit să improvizeze în studio s-a blocat total. Era pe fundul mării, într-o stare disperată, fără sentimente, fără dorințe, fără nimic. Am stat lângă el când a înregistrat solo-ul de la Fake life și i-am dictat frază cu frază ce să cânte. La un moment dat, spre final, era disperat, ar fi vrut să se poată exprima, să fie ca în zilele bune, cu toate solo-urile la degetul mic, și era frustrant că stătea unul lângă el să-i spună ce și cum să facă. De la un moment dat încolo a răbufnit într-un tremolo disonant și a ținut-o așa până la sfârșit. Am rămas mut. În sfârșit înțelesesem ce nu știuse să-mi spună în cuvinte. Așa a și rămas, se potrivea perfect cu piesa. La Far away n-a fost în stare să ducă la capăt nicio frază. Solo-ul care a ajuns pe album fusese tras ca schiță și ajustat din mouse de Victor Panfilov.

După o vreme s-a dus la doctor și a aflat cum stă. Am intrat la el în bucătărie într-o după-masă și m-a pus la instructaj. Mi-a spus că suferă de depresie și mi-a arătat o cărticică cu un câine negru (The trees turn into stone when you feed your black dog, remember?). Terapeutul îl încurajase să povestească cu prietenii despre asta. I-am spus că înțeleg, dar nici nu-mi dădeam seama ce prostii spun.

Situația s-a ameliorat vizibil după ce s-a căsătorit și mai ales după ce l-au avut pe Alex. I-am admirat cu toții pentru că nu au dispărut niciodată din peisaj. Îl luau pe Bubă (așa l-au poreclit pe săracul copil) peste tot, îi cumpăraseră căști de protecție pentru concerte, umblau cu coșulețul de bebe după ei, vara pe terasă în Vamă sau la Fabrica, tot timpul relaxați, învăluiți în râsul colorat al Oanei și înconjurați de prieteni. El mai avea momente în care devenea complet taciturn, de mă trezeam vorbind aiurea numai ca să acopăr golul provocat de liniște, dar altfel părea foarte echilibrat.
 
Let the music flow and surround you now, 
Just give it a try,
It will make you feel
Happy again…
 
Într-o zi prin 2012 ieșeam din Senia, căutam corzi de un anumit fel (nu găsisem și mă pregăteam să traversez), când am dat nas în nas cu Costin, care radia. Nu cred că-l văzusem niciodată așa, nici măcar înainte. Mi-a povestit că a dat peste o terapeută care i-a schimbat viața și că nu mai ia pastile. M-am bucurat pentru el, schimbarea era evidentă, iar naivitatea mea credea că în bine. În perioada următoare s-a apucat să scrie și să cânte vocal. Avea un timbru foarte cald și un vibrato frumos. Ajutat de Dănuț, și-a făcut un alt proiect muzical, pe care la un moment dat l-a numit The Boxes, după o piesă de la Charlie Winston. Când am ascultat ce scrisese am înțeles de ce a optat să își facă altă trupă. Piesele erau de cu totul altă factură, nu s-ar fi potrivit. Am găsit totuși una pe care mi-ar fi plăcut să o facem cu byron. Am vorbit cu el despre asta și s-a bucurat. Se numea Seven doar pentru că era în măsură de 7/8 și nu-i venise altă idee. I-am modificat versurile, i-am creat o poveste și am redenumit-o The puppet.

Singurii care și-au dat seama din prima că e groasă au fost Oana și Codruț. Față de mine, Costin s-a comportat tot timpul la fel, cu o singură excepție despre care o să povestesc mai târziu, dar cu ei avusese niște scăpări nasoale. Nu părea că ar avea vreo problemă. Doar că era mult mai energic decât îl știam eu și avea un chef de viață nebun. Mi s-a explicat că boala lui nu era o simplă depresie, era mult mai grav de atât. Era bipolar (puteți citi aici despre boală, eu nu știu să explic așa bine și nici nu mă pricep), iar noua terapeută era ori inconștientă, ori răuvoitoare. Eu o țineam una și bună că „îmi place noul Costică, uite ce frumos scrie și cu ce chef cântă, în sfârșit se exprimă și omul și voi nu-l lăsați”.
 
Finish what you started, he used to say…
Now is the perfect time to prove myself.
 
M-am prins însă că ceva nu e în regulă când am înregistrat 30 seconds of fame. Costin era într-o fază maniacală, foarte entuziast și energic, dar se lucra super-greu cu el, Victor nu știa cum să mai facă să-l potolească. De la un moment la altul voia să încerce chestii noi, înainte să le termine pe cele deja începute. Era ca un copil răsfățat pe care nu-l mai satisface nimic cu adevărat. Cu o lună înainte de lansare ne-a anunțat că pleacă din trupă, că nu îi mai place ce cântă și mai bine găsim pe altcineva. L-am convins cu greu să rămână până terminăm turneul. În aceeași perioadă a divorțat și s-a mutat în vechea lui casă din Giulești.

DSC_9452

Timp de vreo jumătate de an am reușit să-l tot păcălim să rămână lângă noi, și chiar părea la un moment dat că nu mai are de gând să plece. În turneu a venit cu noua lui prietenă după el, o fătucă puțin peste douăzeci de ani. Ne era o rușine de Oana de nu știam pe unde să ne ascundem, dar n-aveam ce-i face, trebuia să-l tolerăm, să ne prefacem că totul e în regulă. La începutul verii am avut câteva concerte în care a cam sărit calul, cânta numai solistic, peste versuri, peste refrene, peste orice. Probabil încerca să ne facă să-l îndepărtăm, ceea ce noi n-am făcut. Am încercat în schimb să vorbim cu el, să-l temperăm, dar ne-a spus sec că el oricum se cară și că nu-l interesează. Dacă voiam în schimb am fi putut să-l angajăm, însă nu mai era dispus să facă parte din nimic. Ăsta a fost momentul de care vorbeam mai devreme, în care s-a comportat altfel decât normal față de mine și m-a luat peste picior. Nu mi-a picat bine, evident, dar știam ce face. Îi îndepărta pe toți oamenii care voiau să-l ajute. Se certase deja cu Codruț, se despărțise de Oana, acum fugea și de noi.

Ne-am reîntâlnit la Rock Werchter, în Belgia, și chiar am stat împreună la câteva concerte. Îi părea rău pentru seara cu pricina, cea cu luatul în zeflemea, dar nu voia să revină. Nu am putut să-l înlocuim, am preferat să rămânem patru, deși eu nu știam mare lucru despre chitarele electrice și nici măcar nu aveam una.
 
And I can’t wake up,
The dream is dreaming me…
 
În ultimii doi ani ne-am văzut rar, doar Dănuț și Codruț țineau legătura cu el constant. De la ei știu de celelalte crize, care au început curând după despărțirea de byron. N-aș putea să le descriu, nu vreau să fac un exercițiu de imaginație aici, ce mi s-a spus e că începuse să dispară zile întregi, timp în care nu dormea, că a ajuns de câteva ori la spital și că era din ce în ce mai grav. Lua pastile după fiecare criză, dar le abandona imediat cum își revenea. Am înțeles că faza de high este foarte puternică, e ca și cum ai fi drogat cu elixirul vieții, fiecare senzație devine de o sută de ori mai puternică, iar neuronii fac conexiuni inimaginabile. Paradoxul e că ți-o provoci dacă nu iei nimic. Addicted to nothing…

La un moment dat s-a mutat la Londra cu și mai noua lui prietenă, încercând să ia totul de la zero. Și-a găsit o trupă de blues cu care cânta prin pub-uri, iar ziua, ca să se întrețină, împărțea fluturași pe stradă. Mi-a povestit când s-a întors ce calvar era să o ducă de pe o zi pe alta. Stătea undeva la margine, unde plătea vreo 400 de lire chirie și se trezea în fiecare zi la 5 dimineața, indiferent dacă avusese sau nu cântare în seara precedentă. A rezistat vreo șase luni, timp în care a reușit să se certe și cu prietena, care e și acum acolo.
 
It was supposed to be the summer of my life
But the rain keeps falling down…
 
Ultima criză pe care a avut-o a fost cea mai nasoală. Nu știu multe amănunte, dar odată ieșit din spital părea că luase o hotărâre. M-a vizitat într-o după-masă. A apărut cu flori pentru Iulia și o sticlă de Becherovka pentru mine. M-am mirat, el nu făcea gesturi din astea. Am stat la povești, i-am făcut o cafea, l-am pus la masă și am încercat să mă comport ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. S-a prins imediat că știu tot. M-a rugat să-i pun să asculte Eternal Return. Părea că-i place, dar n-a rezistat până la capăt. M-a luat la o țigară în bucătărie și mi-a spus direct că îi pare rău pentru toate rahaturile pe care le făcuse, că își dă seama că s-a certat fix cu oamenii care voiau să-l ajute, dar că vrea să îndrepte asta, că singurătatea e cea mai nasoală chestie de pe lume. Era ca și cum se trezise dintr-un somn foarte lung. Nu-mi venea să cred. Apoi a urmat bomba – voia să se întoarcă în byron. Noi mai aveam două săptămâni până la lansare și repetam pentru asta de vreo lună și mai bine. Nu aveam cum să-l introducem în atât de scurt timp, mai ales că albumul nou era într-o altă manieră. În plus nu știam câtă încredere aș putea să am în el, tocmai ieșise din spital și era pasibil de alte și alte crize. Trebuia să treacă o vreme, să demonstreze că poate fi echilibrat. Bineînțeles că nu i-am spus așa ceva. A rămas că mai vorbim, ne mai sfătuim. A plecat în grabă, se ducea să-l vadă pe Alex. A fost ultima oară când l-am văzut.

O săptămână mai târziu s-a întâmplat Colectivul. Pe 31 octombrie Costin m-a sunat să mă întrebe dacă m-am mai gândit. Dormisem două ore și eram terminat psihic, îmi muriseră prieteni și situația nu arăta prea roz cu cei care supraviețuiseră. N-aveam chef de purtat cu mănuși, dar am încercat pe cât posibil să îl mai amân. Mi-a spus că i-ar prinde mai bine un răspuns ferm, că vrea să știe ce face cu viața lui, etc. I-am sugerat că nu e momentul potrivit pentru astfel de discuții, dar părea că empatia lui suferise un atac de cord. În cele din urmă i-am explicat că nu se poate, cel puțin nu acum, că avem lansare peste o săptămână și turneu și toate cele. A părut că înțelege. A fost ultimul nostru dialog. Peste încă o săptămână se afla în Londra încercând probabil să își reia viața acolo. Lăsase casa din Giulești lună, își aruncase toate notițele la gunoi, inclusiv versuri și ce i se mai păruse de prisos, și luase primul avion spre promised land. Mătușa lui, care locuiește acolo, l-a luat de la aeroport și la dus la ea acasă. A doua zi însă a găsit dormitorul gol. Costin dispăruse din nou, de data asta în carul cu fân. În plus lăsase totul în urmă – acte, bani, lucruri personale. Timp de câteva zile l-au tot căutat, cu poliție, cu prieteni, inclusiv noi de aici începusem să vorbim cu prietenii de acolo că doar-doar l-om găsi, dar era prea târziu, de la un moment dat încolo deja el nu mai era. N-o să știm niciodată ce s-a întâmplat de fapt, dacă a ales să se sinucidă sau a fost pur și simplu un accident. Maică-sa a pus un mesaj scurt pe facebook, iar presa imediat a reacționat, exact cum făcuse cu puțin timp în urmă și cu Colectivul. Că era un chitarist și un om extraordinar nu conta, acum, că era mort, devenise brusc interesant. Goana asta după senzațional mă termină. Diverși jurnaliști au încercat să ne contacteze, să afle ce s-a întâmplat, dar am refuzat să dăm orice fel de declarații, nu era nici cazul, nici momentul. În schimb la TV a apărut Berti Barbera, care a spus ceva general așa, cu sufletul de artist al lui Costin care era sensibil, în cadru unui cvasi-reportaj în care se minunau de misterul din jurul morții lui. Nu ne-a picat bine, dar am zis bine că măcar a fost unul din branșă care îl și cunoscuse să vorbească.

Am fost la înmormântare (mai bine spus la incinerare) la Londra cu Codruț și Dănuț. Am crezut că pot înghiți orice, că sunt ca o stâncă, dar în momentul în care a intrat sicriul (închis, cu prima lui chitară Fender Stratocaster roșie imprimată pe el) am clacat. M-am străduit cât a ținut ceremonia să nu urlu, iar lacrimile nu se mai opreau, indiferent cât de mult m-aș fi străduit. Nu plânsesem de 14 ani.
 
De câteva luni, Dănuț a muncit ca o furnicuță, adunat toate rămășițele de schițe, piese terminate sau neterminate, înregistrări mai vechi și mai noi, și a invitat o grămadă de prieteni să umple golurile (inclusiv eu am tras voce pe două piese). A ieșit un album foarte frumos, în care povestea lui Costin e spusă pe alocuri chiar de el. Dănuț s-a străduit să păstreze intacte dorințele autorului, dar și-a asumat rolul de producător, așa că a îmbogățit paleta de culori cu un cvartet de coarde și un pachet de suflători.

Duminică ar fi împlinit 38.

Luni îi lansăm albumul pe care n-a apucat niciodată să-l termine.

12472360_960010407451270_4582016316679845520_n

comentarii

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.