Home » Rock Werchter » Rock Werchter 2018 » Rock Werchter 2018 – a patra zi

Rock Werchter 2018 – a patra zi

Oboseala își spunea cuvântul. Avusesem trei zile mai mult decât pline, ce-i drept văzusem și ascultasem o grămadă de muzică bună, dar mă amestecasem cu zeci de mii de necunoscuți, dormisem pe salteaua de izopren în bumți-bumți-ul neîndurător de la discotecă, așteptasem somnoros să intru la duș într-un șir lung de somnoroși care așteptau să intre la duș, stătusem la cozi pentru fiecare concert mare și îmi forțasem tălpile și spatele aproape în continuu, cu ochii și urechile deschise la maxim, încercând să înțeleg tot ce se întâmplă în jurul meu. Am redus a patra zi la esență și am bifat numai concertele care știam că merită văzute (exceptând unul singur, pentru care aveam o altă motivație, dar despre asta un pic mai încolo). Marea surpriză a fost că două dintre ele s-au poziționat direct pe primele două poziții ale clasamentului (deși n-am făcut unul, dar așa am simțit). Nu am să comentez defel concertele la care n-am ajuns, dar am să menționez că am văzut pe un ecran în timp ce mâncam o parte din concertul lui Albert Hammond Jr. și m-am bucurat că am luat hotărârea să nu merg (da, sunt și din astea, între The Barn și Klub C este un ecran mare cu un PA atașat și o tribună, unde poți urmări concertele dinăuntru, chestie utilă mai ales dacă și-au atins capacitatea maximă și și-au închis ușile), iar un pic mai târziu, în timp ce beam o bere pe iarbă, n-am putut să nu remarc pâlcurile de oameni care ieșeau de la Post Malone (un altul care a venit cu negativ, by the way).

Primul concert la care am și mers a fost Kaleo, pe scena mare, singurul care a întârziat mai mult de 5-10 minute din cauza unor probleme tehnice. Sincer, credeam că nu vor mai cânta de loc, vedeam disperarea din ochii oamenilor de la monitorizare care se învârteau fără sens în jurul unui mixer de vreo un sfert de oră și știam că nu se rezolvase nimic. Dar, surpriză, într-un final, trupa și-a făcut intrarea și a început concertul. Nu știu dacă până la urmă au fost ok pe scenă, dacă au făcut un compromis și s-au descurcat cu monitorizarea defectă sau nu, cert e că oamenii din blues sunt de obicei destul de hârșâiți prin tot felul de cluburi cu probleme tehnice, așa că e foarte posibil să fi ignorat neregulile ca să nu se facă de băcănie. N-am stat până la final, că aveam de prins locuri în față în altă parte, dar m-am prins din zbor despre ce înseamnă Kaleo în mare. Unu la mână, e foarte ciudat să fii din Islanda, să cânți blues și să te comporți ca și cum ai fi din State, cu un șirag de pene agățate de stativul de microfon, vestă de piele cu franjuri, amulete și inele all over the place. E drept că niciunul dintre ei nu mai locuiește în Islanda (ci în Austin, Texas), dar tot e ciudat.  Doi la mână, trupa sună complet diferit live, toată producția meseriașă dispare și în locul ei apare o chestie prăfuită și destul de anostă (deși este posibil să fi fost și defecțiunea cu pricina vinovată). Trei la mână, JJ (vocalistul) este excepțional, are mult feeling și tehnic stă destul de bine, se aruncă la un moment dat în niște acute de pici în cap. Altfel spus, prefer înregistrările, dar pe JJ l-aș revedea oricând, mi-a plăcut mult.

Kaleo
 
Am fugit repede la The Barn, unde urma să-mi petrec următoarele ore. Era destul de plin deja, deși mai era vreo jumătate de oră până la concertul lui David Byrne. Publicul un pic diferit, mulți oameni săriți de 50, foarte puțini puști, toți încercând să ocupe loc cât mai în față fără să deranjeze, privindu-mă derutați cum mă strecor printre ei. Ceva era în neregulă cu scena, era ocupată doar de o masă – pe care se afla un creier din plastic – și un scaun. Câțiva tehnici se tot roteau pe acolo, dar nu dădeau vreun semn că ar monta ceva. Decorul consta dintr-o perdea de mărgele (dacă mărgele or fi fost) care acoperea toate laturile. Aveam impresia că am greșit încăperea, că am nimerit la o piesă de teatru. Când în sfârșit a început, am fost ușor dezamăgit. Mr. Byrne a intrat singur, cu un headset (microfon-cască sau cum naiba i-o zice în română), desculț, îmbrăcat într-un costum gri destul de nasol, s-a așezat pe scaun ca un profesor la catedră și a început să cânte (aparent peste un negativ) următoarele: “Here is a region of abundant details/Here is a region that is seldom used/Here is a region that continues living/Even when the other sections are removed”. Asta, bineînțeles, în timp ce indica zonele respective ale creierului. For fucks sake, mate, I don’t care about plastic brains, where’s your band?? Pe la refren, dintre mărgele a ieșit un tip îmbrăcat în același costum gri ca David, machiat și cu headset, care s-a apucat să cânte o voce secundară. După câteva versuri a  început să danseze și am amuțit. Coregrafie modernă și foarte elegantă pe care a început să o facă în sincron o tipă ieșită de după cortină, îmbrăcată și ea la fel – o altă backing vocalistă. Cred că al treilea a ieșit clăparul, îmbrăcat și el în costum gri, cu clapa în poziția ei firească (paralelă cu podeaua), atașată cumva de un ham. Așa ceva nu există, mi-am spus, imitând ardeleanul care vede pentru prima oară o girafă, dar surprizele nu aveau să se termine aici. Tobarul principal era format din trei oameni, unul cu toba mare, altul cu premier și fus, iar cel de-al treilea cu un tom. Și nu erau singurii, au mai venit pe parcurs încă vreo trei percuționiști. De chitară și bas nici nu are rost să vă spun, că erau singurele instrumente de pe scenă în stare naturală, deci deveniseră brusc banale. Noroc că instrumentiștii erau foaaaarte buni! Ei bine, toți oamenii ăștia, doisprezece cu tot cu David, au cântat perfect, au dansat aproape în continuu și au jucat mici scenete (tot coregrafice) timp de o oră în care eu nu-mi puteam crede ochilor și urechilor. Știam că omul e diliman, am văzut de mai multe ori concertul Stop making sense cu fosta lui trupă, Talking Heads, dar la așa ceva chiar nu mă așteptam. A fost de departe cea mai originală chestie pe care am văzut-o la Werchter, cel mai tare concert în topul personal (după cum spuneam) inexistent. În timpul ăsta pe scena principală se întâmplau în parte Eels, în parte Noel Gallagher, dar cui păsa? Mie în niciun caz. M-am bâțâit cu toți babalâcii din public pe un playlist care cuprindea destul de mult Talking Heads, câteva piese de pe noul album și altele din bogata lui carieră solo, inclusiv fostul demo al Windows Media Playerului, Like humans do. Ora alocată lui Byrne a trecut în zece minute, așa cum se întâmplă la concertele cu adevărat faine. Am citit ulterior un articol despre turneu și á-propos de costumul gri purtat de toată gașca – culoarea a ales-o luministul! Cică e mai maleabilă ca orice, poți evidenția sau ascunde pe cine vrei.

David Byrne
 
În pauză mi-am luat o bere de la un “umblător”(sunt voluntari care merg prin public cu un butoiaș în spate) și am comentat nebunia de mai devreme cu a mea nevastă și un prieten, care nu fuseseră atât de înfipți ca mine și rămăseseră mai în spate. Pe scenă se întâmplau chestii, se dădea jos decorul, se monta altul, se probau lumini, mașini de fum, era o aglomerație de tehnicieni, niște umbre în contre-jour robotind ca pe plantație. Venise deja ora la care trebuia să înceapă Nine Inch Nails, dar aparent nu terminaseră de montat. Încă discutam liniștiți când, din perdeaua de fum, printre umbrele tehnicienilor, a ieșit o fiară care s-a agățat de microfon și a început să cânte Somewhat damaged. Nici măcar tehnicienii cortului nu se prinseseră, de obicei venea cineva și prezenta trupa care urmează, dar acum canci, niciun semn, așa că luminile generale au rămas aprinse pentru încă vreo jumătate de piesă. Am rămas cu părul măciucă până la final, minunându-mă de perfecțiunea sunetului, de luminile gândite milimetric (care probabil erau programate), de umbrele proiectate de la Copy of A, de playlistul generos, cam jumătate cu piese de pe The Downward Spiral și The Fragile, cele două albume de bază ale proiectului, conținând însă și destule chestii noi, inclusiv trei cântece de pe Bad Witch, albumul-EP de anul ăsta. M-a distrat că Atticus Ross, singurul component oficial NIN în afară de Trent, a fost aproape invizibil, ascuns mai tot timpul în umbră, surclasat în prezență de Robin Finck, chitaristul-clăpar care acoperea cea mai mare parte din scenă. Trent s-a maturizat, n-a mai distrus chitare și ne-a cântat un Hurt la bis de am picat pe spate. Era și timpul, are și el o vârstă (pe care, by the way, nu o arată deloc). În caz că vă întrebați, ăsta a fost concertul de pe locul doi din topul personal inexistent.

NIN
 
Și fix când s-a terminat, pe scena mare a început Nick Cave, pe care din fericire îl bifasem la București (au mamă, ce concert!) și îl mai văzusem odată în 2013 tot la Werchter, deci n-aveam de ce să îmi distrug starea și să mă bat cu lumea ca să ajung mai în față. Prin urmare am văzut cântarea de undeva de departe, de pe The Slope, unde am mâncat un sandwich și mi-am odihnit un pic spatele și picioarele. Aș fi putut încheia liniștit aici, văzusem tot ce-mi dorisem, dar mai aveam o curiozitate. Mersul la concerte pentru mine nu e doar așa, o fiță, să aud live niște piese pe care le-am mai ascultat acasă și să mor împăcat că i-am văzut pe muzicieni în carne și oase. Pentru mine mersul la un concert e ca mersul la o întâlnire. Nu o întâlnire de amor, nici una de bussiness, ci una în care pot în sfârșit să înțeleg o muzică dincolo de orizont, fără limitări impuse fără voie de frecvențe, măiestrie sau inspirație. Mi-e greu să explic, dar sper că măcar v-ați făcut o idee. Ei bine, am și eu metehnele mele. Am fost la multe concerte cu trupe care nu-mi plac, ca să înțeleg de ce nu-mi plac, iar acum, în încheiere, urma să fac exact acest lucru. Ultima seară era închisă de Arctic Monkeys, una din trupele pe care nu le-am înghițit niciodată.

M-am pus la coadă la poarta de la Gold/Silver în timp ce Nick Cave își făcea numărul cu oamenii mulți urcați pe scenă, care erau mult mai puțini ca la noi (!). Mi-a povestit după aceea un amic vecin de cort și cântăcios într-o trupă indie din RO (Radu Osaciuc de la Dimitri’s Bats) că omul era pur și simplu refuzat de o grămadă de puștani care îl suportau doar pentru a rămâne în față la Monkeys… Foarte trist. La mine la coadă creștea presiunea, o grămadă de oameni sub 20 de ani se buluceau să prindă loc în față. Am intrat în vorbă cu un englez care mă ruga să-i fac loc să ajungă la prietenii lui, dar efectiv nu mă puteam mișca, n-aveai unde arunca un ac. După ce a terminat Nick Cave și s-a mai eliberat cât de cât dincolo de garduri, s-au deschis porțile, iar mulțimea a mugit ca un animal. Noroc că Iulia nu venise cu mine, nu o vedeam bine în mijlocul puștanilor înfierbântați. Am ajuns cu chiu cu vai în fața scenei, în Silver (Gold-ul era un bloc impenetrabil de oameni) și am așteptat. Eram singurul babalâc pe o rază de 20 m (mai departe era greu să-mi dau seama cine ce vârstă ar putea avea) care se lupta încăpățânat să vadă o trupă care nu-i place. A trecut destul de greu ora de așteptare, eram singur, venetic și boșorog. În fine, maimuțele au intrat pe scenă cu un sictir studiat, Alex Turner cu părul proaspăt pieptănat dat cu briantină, ochelari de soare tip aviator și multă încredere în sine, ceilalți un pic mai comuni. În jurul meu a început măcelul. În primul rând toată lumea știa toate, dar toate versurile, mai bine ca pe Tatăl nostru. În al doilea rând niște unii s-au apucat de pogo și nu înțelegeam de ce, muzica maimuțelor chiar nu e făcută pentru așa ceva. În fine, fiecare se distrează cum știe. Am stat o oră nemișcat, încercând să înțeleg ce e cu ăștia. Dinspre scenă venea singurul sentiment pe care au știut vreodată să-l exprime – frustrare. E singura stare pe care o au, piesele lor nu sunt nici vesele, nici triste, dar sunt frustrate și frustrante. Să fie ăsta sentimentul general-acceptat al noilor generații? Încercam să înțeleg dincolo de persona evidentă pe care Mr. Turner și-o etalează pe scenă, dincolo de momentul penibil în care și-a scos pieptenele și s-a apucat să-și facă freza, ca ultimul cocalar. Stomacul meu se revolta, și nu de la sandwich-ul de mai devreme, dar voiam să stau până la capăt. Știu că n-o să mă credeți, însă așa s-a întâmplat – după mai bine de jumătate din concert, corpul meu s-a întors, fără ca eu să-i fi dat vreo comandă, și s-a îndreptat prin mulțimea înnebunită spre prima ieșire. Abia după ce am făcut vreo zece pași mi-am dat seama că nu eu hotărâsem. În mai puțin de zece minute eram la terasa din afara festivalului, așteptând restul găștii la o bere. Se terminase încă un Rock Werchter, iar eu știam că decizia de anul trecut de a-l vizita anual rămăsese în picioare.

Arctic Monkeys
 
Fotografii de Koen Keppens, Rob Walbers, Ben Houdijk și Jokko

Previous post link
Next post link

About Dan Byron

2 Comments

  1. Multumesc, Dan, pentru articolele pe care le scrii si pe care le citesc poate nu in proportie de 100%, insa la 90% sigur ma situez. Nu stiu cum fac, dar la un concert Byron nu am ajuns, dar asta nu inseamna ca nu te admir atat pentru talentul tau muzical, dar si pentru cel scriitoricesc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Scroll To Top