Home » Rock Werchter » Rock Werchter 2018 » Rock Werchter 2018 – a doua zi

Rock Werchter 2018 – a doua zi

Multe din concertele la care mergem nu încep direct cu ce ne-am dori, de obicei există o altă trupă în deschidere, de multe ori o chestie locală, eventual insipidă, necoaptă încă, dar cu destule relații ca să se urce pe scenă. În cele mai multe cazuri 99% dintre noi ratează acest moment prea puțin important, conștienți că e mai mult decât posibil să ne pierdem vremea. Sting, în cartea lui autobiografică, Broken music, face un clasament al importanței rolurilor într-un concert dat, în care headlinerul este pe primul loc (evident), pe ultimul clasându-se tehnicienii. Sub tehnicieni însă, surprise, mai e un nivel –  trupa de deschidere. Rock Werchter-ul este însă o poveste în care lucrurile se întâmplă un pic altfel. Pomeneam în episodul trecut de Rival Sons, trupa care a deschis festivalul și ne-a rupt în bucăți. La fel, anul trecut am văzut Nothing But Thieves la 1 ziua.

Fiind experimentat deci, după o noapte spartană pe izopren cu discotecă până la 4 dimineața și un duș pe la 8, m-am prezentat stoic la datorie. Voiam să văd un tip numit Dermot Kennedy, un irlandez care n-a reușit să lanseze până acum mai mult de două EP-uri. Cânta la 1 în The Barn. Bineînțeles că nu s-a umplut, 20 000 de locuri la ora aia sunt exagerat de multe (iar el nu e vreun superstar), dar a fost destulă lume încât să nu se simtă așa nasol. Dermot e un cântăreț de stradă, și-a început cariera pe Grafton Street, în Dublin, locul în care în perioada crăciunului se întâmplă cu adevărat minuni (adică te poți trezi că treci pe lângă Bono, Damien Rice, Glen Hansard sau Hozier care adună bani pentru săraci lălăind la o chitară – de altfel Mr. Rice și Mr. Hansard acolo și-au început carierele), așa că folosește exclusiv chitare acustice și încearcă să-și îmbrace fingerstyle-ul și vocea guturală (e un fel de Michael Bolton care are și creier) în aranjamente cu iz electronic, pop-ish, dar dintr-o lume în care nu există nimic main-stream în asta. Am fost deosebit de impresionat de tobarul Micheál Quinn, un tip care știe să se joace foarte frumos cu cinelația (și cu tuftutația, bineînțeles)* și îmbină surprinzător de elegant pad-ul electronic cu toba acustică.

*Legenda spune că Nelu Dumitrescu obișnuia să-și împartă tehnica în cinelație și tuftutație. Mi-e imposibil să vă explic (bineînțeles că așa ceva nu există și ar fi putut fi haios dacă tipul ar fi avut umor), dar sunt sigur că o să vă prindeți. 😉

Dermot Kennedy
 
La Werchter până anul trecut existau trei scene. Acum sunt patru, cea mai recent adăugată fiind o chestie foarte mică, mai degrabă o scenă de club open air, pe care se urcă aproape exclusiv nume necunoscute sau foarte noi, prestațiile durând în jur de 45 min., cât se schimbă decorul și backline-ul la scena principală. Chestia asta mică se numește The Slope, pentru că se află sub locul de relaxare cu același nume, o pantă artificială cu iarbă la fel de artificială unde de obicei te duci să iei o pauză. Acolo am văzut în ziua a doua de festival Wolf Alice, o trupă de oameni încă foarte tineri (acum opt ani erau doar doi puștani – un tip și o tipă – care cântau chestii romanțioase pe la open mic-uri, acum sunt patru și s-au transformat într-o chestie mult mai brutală și mai vie, punk-ish) nominalizată la Mercury Prize, Brit Awards și Grammy, cu foarte multe colțuri din planeta asta deja bifate, cu săli importante din mama Londră umplute până la refuz și două albume destul de faine. Pe lângă cântarea plină de energie și publicul uimitor de mult și de dedicat, mi-a rămas amintire și o pană de la Joff Oddie. Pur și simplu s-a lovit de mine, nici măcar n-am făcut vreun efort să o prind. E foarte muncită săraca… 🙂

Wolf Alice
 
Următoarele câteva ore s-au scurs destul de aleator, am intrat la un moment dat în Klub C să-l vedem pe Curtis Harding, dar n-am rezistat mult, era cam boring, am trecut pe la scena mare să prindem niște Snow Patrol, dar nici asta nu ne-a gâdilat plăcut auzul, ca în cele din urmă să ajungem înapoi la The Barn, unde l-am prins pe Ben Howard, de data asta în cunoștință de cauză, nu ca în 2013. A fost o oră miraculoasă, hipnotică, în care Ben abia dacă a spus două vorbe, dar a reușit să ne ia de mânuță și să ne ducă într-o călătorie foarte frumoasă, fără bullshit-uri sau diabet, dar plină de delay-uri nesfârșite , de vocodere à la Bon Iver și cântece care refuză să facă parte dintr-un tipar. Înaintea concertului ăsta aveam ceva îndoieli în privința-i, dar de aia sunt întâlnirile astea face to face atât de importante, pentru că n-ai cum să înțelegi cu adevărat omul ascultându-i doar albumele.

Ben Howard
 
Pentru mine ziua s-a încheiat aici, am mai fost pe la scena mare și i-am văzut pe London Grammar, dar nu am fost dat pe spate, intențiile sunt bune, însă eu simt marea lipsă a noțiunilor muzicale de bază, apoi în timpul headlinerilor de la Killers (pe care i-am ocolit cu bună știință) am mai trecut pe la Klub C să vedem Arsenal, o trupă locală care serba cu voioșie câștigarea meciului cu Brazilia, dar nu ne-a atins nicio coardă sensibilă, așa că am purces cu voioșie către o ultimă bere și un pat un pic mai comod decât pământul gol.

Fotografii de Koen Keppens, Rob Walbers, Ben Houdijk și Jokko

Previous post link
Next post link

About Dan Byron

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Scroll To Top