Home » Rock Werchter » Rock Werchter 2018 » Rock Werchter 2018 – a treia zi

Rock Werchter 2018 – a treia zi

Bineînțeles că orice regulă trebuie să aibă și excepții, așa că a treia zi de Werchter a început slăbuț, la The Barn cu Millionaire, o altă trupă belgiană care se bucura de victoria fotbalistică din ziua precedentă, etalându-și tricourile roșii și țopăind de parcă ei înșiși ar fi câștigat partida. Bravo băieți, echipa voastră națională a învins echipa națională a Braziliei, dar cu muzica voastră ce facem? Apoi ne-am mutat la Klub C unde am fost încă și mai dat peste cap când un alt belgian, care cântă sub pseudonimul Glints, s-a prezentat pe scenă singur singurel, îmbrăcat într-un tricou alb și niște pantaloni roz, îngânând timid peste un negativ penibil, cu porțiuni de voce preînregistrate înzorzonate cu auto-tune și tot felul de efecte bombastice. Nu știam că se poate și așa la Werchter…
Slavă domnului, după momentul ăsta de neînțeles am văzut JP Cooper, probabil cel mai tehnic vocalist din tot festivalul, un englezoi ultra-relaxat și foarte onest, originar din Manchester, care sună de o mie de ori mai bine live (albumul lui de debut, lansat anul trecut, are o direcție mult mai comercială). Niște soul cu un pic de folk și povești despre copilul lui căruia i-a scris o piesă pentru mai târziu (Closer) în care își cere scuze cumva pentru absența-i perpetuă, datorată turneelor fără sfârșit. Mi-a plăcut enorm JP (John Paul), iar pe drum spre casă i-am ascultat din nou albumul, numit Raised Under Grey Skies, și m-am întristat din nou că nu e la fel de fain ca live-ul. Așadar trebuie să îl revăd în carne și oase cândva.

8A441C26-53A5-47F2-BF82-A42D39ED70C0
 
Ne-am luat o pauză de o bere și ceva sandwich și ne-am pus la coadă la Golden/Silver-ul scenei mari, de unde urma să nu ne mișcăm până noaptea târziu. Primul pe listă, Jack Johnson (alt JJ, nu marele boxer de la începutul secolului XX), a alimentat de-a lungul ultimilor ani multe momente faine cu muzica-i simplă și pozitivă. Mi-am dat seama pe parcursul concertului că știam toate piesele și nu realizasem de fapt cât loc ocupa Mr. Johnson în viața mea. Tot timpul l-am considerat secundar, un fundal potrivit pentru o petrecere de vară undeva într-o curte cu multă verdeață sau pe o plajă semi-pustie garnisită cu oameni veseli, și când colo m-am trezit cântând strofe întregi fără să-mi fi propus vreodată să rețin respectivele versuri. Și totul se lega perfect, scenografia simplă, cu plase pescărești (cred că autentice, cel puțin așa arătau) cusute între ele, atitudinea prietenoasă, Jack răspunzându-i negativ (dar foarte haios) unei tipe care flutura o pancartă pe care scria că-l cere de bărbat, pe motiv că nevastă-sa-i în backstage (ăsta e unul din ăla cu o viață perfectă, e căsătorit cu gagica cu care a fost în liceu, cu care are trei copii), show-ul pianistului Zach Gill, care nu se putea opri din dans și la un moment dat s-a urcat pe pianină ca să facă un solo de melodica și, într-o laterală a scenei, prezența lui Jack White și a celor din Pearl Jam, care îl priveau vrăjiți. De altfel, la finalul concertului, Eddie Vedder s-a și aventurat pe scenă pentru un duet, dar eu eram din nou la coadă la Golden/Silver (fusesem repede până la budă și cumpărasem apă), mâncându-mi unghiile de ciudă. Am realizat mai târziu că de fapt se întâlniseră doi surferi, unul din Hawaii și altul din California (o, da, Eddie s-a născut într-o suburbie a Chicago-ului și a crescut în San Diego, pe malul Pacificului, nu în gri-ul Seattle, așa cum cred unii), la un jam-session în Belgia.

1FB67A78-18A1-4EEF-9502-00568EED607A
 
A urmat pauza de schimbat backline și scenografie, plus un mic soundcheck performat de cei mai eleganți oameni de pe planetă, trupa lui Jack White, cu pălării și batiste în buzunarul de la piept, ba chiar un clăpar cu o barbă demnă de ZZ Top. Am luat aceeași țeapă ca la concertul din București, dar mi-am adus aminte fix când mi-o luam. Acești eleganți domni nu fac parte defel din trupa lui Jack White, ci sunt doar tehnicienii. Trupa e îmbrăcată ca pe stradă, nimic deosebit, dar tehnicienii au rolul să te surprindă. Ca de obicei, n-a existat niciun fel de playlist, celui de-al doilea Jack din seara respectivă displăcându-i teribil orice fel de convenție, fie ea și minimală. Râdeam că avea vreo șase chitare, cu care se comporta foarte brutal, iar tehnicianul lui venea din când în când și mai lua câte una să o acordeze, dar o punea la loc în stativ, niciodată nu i-o pasa, așa cum se face în mod obișnuit, neștiind ce mama naibii urmează. Cireașa pe tort a fost când nebunul a cântat o piesă singur și și-a schimbat tot singur chitara în mijlocul unei fraze, nu de alta, dar prima se cam dezacordase. Mare personaj Jack White, îl urăști sau îl iubești, nu există nimic la mijloc, nu te poate lăsa indiferent. Și foarte mișto scenografia + vestimentația, totul alb negru, proiecțiile concepute în direct (cum altfel, dacă nu există playlist?), toboșerița Carla Azar, o Karen Carpenter mai urâțică, dar la fel de profi (dacă ați ascultat formația nerecomandată diabeticilor The Carpenters și o știți pe Karen probabil o să vă mirați că spun asta, dar tipa era o toboșăriță de jazz de picai pe jos, căutați-o pe Youtube). La final am făcut pariu cu prietenul Dragoș că n-o să cânte Seven nation army și am pierdut. De unde să știu eu că era imnul oficial al campionatului mondial de fotbal? Yep, un domeniu de care nu sunt nicidecum pasionat, sportul rege, blablabla. Noroc că la mijloc era doar o bere 🙂

E044474B-BD7F-4FF8-AC5F-B12244DDC02F
 
Încă o pauză, un pic mai lungă de data asta, iar scena s-a transformat complet. Impresionanta scenografie anunța highlight-ul principal al festivalului – Pearl Jam. N-am fost niciodată un fan, deși am ascultat o grămadă de grunge în adolescență, poate pentru că eram prea atașat de Nirvana și Soundgarden, iar Pearl Jam erau cumva în altă poveste. Dar am ascultat de-a lungul vremii tot ce au lansat și i-am admirat pentru stabilitate și încăpățânare. Nu aveam cine știe ce așteptări de la ei la Werchter și eram pregătit să ies în caz că mă dureau picioarele sau mă chinuia setea. Nici prin cap nu mi-a trecut că nu voi simți cele două ore de show după o zi lungă la verticală. A fost unul dintre cele mai faine concerte pe care le-am văzut vreodată, dar culmea, nu din cauza muzicii, ci din cauza trăirii. Eddie Vedder e o inimă de 1.71m care pulsează și pulsează și pulsează și n-ai cum să nu simți pulsul ăsta la un moment dat și să nu i te alături. Ooo, da, au fost și câteva momente emoționante, unul dintre ele un jam session pe tema Kick out the jams cu Kim Thayil (chitaristul de la Soundgarden, reunit pentru prima dată cu Matt Cameron – toboșarul de la Soundgarden, respectiv Pearl Jam – după moartea lui Chris Cornell) și trupa lui Wayne Kramer, MC50 (un fel de urmare a MC5, trupa lui inițială, a cărei membri sunt în mare parte decedați), iar un altul cu Jack Johnson reîntors pe scenă și cu 100 000 de oameni cântând în cor Imagine, piesa clasică a lui John Lennon. Și au mai fost câteva coveruri, unul după Ramones, o bucată de Interstellar overdrive de la Pink Floyd și un The Who la bis, ciudat de multe pentru o trupă atât de mare, dar ce m-a mirat pe mine cel mai tare e că au cântat mai mult de jumătate din primul lor album, Ten, probabil cel mai iubit de marele public. Și slavă-domnului, ar fi avut din ce alege, au zece albume plus o grămadă de alte proiecte, inclusiv Temple of the dog. Mă rog, ei știu mai bine ce fac, eu doar stau pe margine ca un chibiț și comentez.

F06AA836-273A-4AD7-8D1B-939D9A0DE807
 
N-am putut să plecăm spre corturi fără să mai bem o bere cu gașca, deși era o îmbulzeală de nedescris pe terasele din afara festivalului. Dar o zi de genul ăsta face îmbulzelile să nu mai pară atât de groaznice și nevoia de a fi cu oamenii tăi pentru mai multă vreme de neocolit (mai mulți prieteni stăteau în campinguri diferite, așa că ne vedeam doar la festival). Plus că la terasa cu pricina îți puteai pune telefonul și bateria externă la încărcat. Beat this!

Va urma

Fotografii de Koen Keppens, Rob Walbers, Ben Houdijk și Jokko

Previous post link
Next post link

About Dan Byron

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Scroll To Top