Home » Blog » Rock Werchter ziua 3

Rock Werchter ziua 3

Aici, in camping, oamenii sunt pusi pe chefuit, stau pana spre dimineata, canta, beau, fumeaza ierburi aduse probabil de la vecinii olandezi, se bucura de festival cum pot, desi nu de putine ori ii vezi clacand pe marginea drumului. Sunt unii alaturi care ma dispera noapte de noapte cantand prost la o chitara si o clavieta fel si fel de hituri recente, printre care Get Lucky de la Daft Punk pe care probabil in curand o sa ajung sa il urasc. Noroc ca vin foarte obosit seara de obicei. Ceea ce nu s-a intamplat si ieri, cand a fost cea mai slaba zi de festival.
Prima trupa pe care am vazut-o a fost Stereophonics, pe scena mare de pe la 4. De data asta am intrat fara sa vrem in golden circle, asa ca am vazut si am auzit perfect. In afara de tobarul Stuart Cable Jamie Morrison, care arata ca picat din anii `70 si care a pus foarte mult suflet, restul gastii a cantat parca in sictir, inclusiv tovarasul Kelly Jones. Probabil erau ofticati ca vin pentru a cincea oara la Werchter si tot devreme canta, dar noi ce vina aveam?

IMG_3280
Senzatia zilei a fost Nick Cave & the Bad Seeds, tot pe scena mare, la care m-am dus mai mult ca sa bifez si am ramas cu gura cascata. The Bad Seeds e o trupa de mosulici adunati parca de la un freak show (vorba unui prieten: Einstein n-a murit, e clapar la Bad Seeds), dar care suna incredibil.

IMG_3320

In primul rand stiu sa faca diferenta intre forte si piano, ceea ce e foarte rar in timpurile astea, in care compresia a ajuns sa fie elementul principal intr-un mix (ce o fi si aia compresie? :)). Nick Cave, acest anti-star slab ca un mort si urat cu spume, a umplut scena de flegme si a cantat de multe ori fals, dar a avut atata feeling incat nici macar n-a contat, e foarte convingator cand vrea. A facut si cateva bai de multime, mai indraznet ca Damon Albarn la Blur. L-am vazut la un metru de mine, cocotat pe gardul de alaturi, sustinut de oamenii din primul rand. E la fel de urat si de aproape, don`t worry. Punctul maxim al cantarii a fost Stagger Lee intr-o varianta prelungita de live. Superb!

IMG_3304

IMG_3315

Bineinteles, atractia serii a fost Rammstein, la care am stat in A umar la umar cu o gramada de oameni veniti cu o ora inainte. Eram curios sa-i vad live, auzisem o gramada de povesti despre show-urile lor incendiare la propriu. Au venit cu o scenografie complexa, pe care au montat-o in spatele unei cortine uriase. Vazusem inca de la Stereophonics un grup de fanatici care se legasera aproape de gardul golden circle-ului. Si mai erau sapte ore pana la trupa vietii lor. Ma intreb cat de fanatic poate fi un om incat sa-si refuze pana si mersul la buda?

IMG_3327
Rammstein au inceput direct cu artificii. Lindemann, la cei 50 de ani ai sai, a coborat de pe un lift imbracat in blana roz. In jurul nostru a inceput macelul, un pogo agresiv, plin de testosteron alimentat cu alcool si mirosind a transpiratie. Prietenii cu care eram au plecat inspre margine, deranjati de manifestare. Eu am mai ramas cateva piese, curios ca de obicei. Am plecat cand m-am plictisit, ceea ce s-a intamplat destul de repede. Mi-am dat seama ca Rammstein sunt un fel de teatrul Masca in varianta horror. Violenta si circ, perfect pentru marketing.
Aseara mi-am dat seama de ce am lasat-o balta cu metalele. N-as vrea sa fac o muzica prin care sa instig oamenii la ura.

Tags :
Previous post link
Next post link

About Dan Byron

1 Comments

  1. Eh, n-as generaliza totusi in privinta metalelor. Sigur, exista si metal care instiga la ura, dar altfel cred ca in general e o oglinda a unei parti a lumii/societatii. Ca orice forma de arta, de altfel. Doar ca aici uneori e oglindita latura intunecata, asa cum spunea Tom Araya. Ceea ce nu inseamna neaparat instigare la ura – un actor care joaca un gangster nu incita la impuscaturi in plina strada. Apoi, dincolo de violenta pe care o declanseaza unele concerte, mai e si o comuniune care se naste adesea. Am fost la Hellfest, in Franta, un loc unde se intalneau trupe de la Europe la Napalm Death, cu un camping dominat de tricouri cu Sepultura, Dismember sau Slayer. Ei bine, lasam cortul deschis, cu laptop si aparat foto in el. Si le spuneam vecinilor (pe care nu-i cunosteam) sa arunce un ochi. Iar la concerte topaiam alaturi de oameni pe care ii vedeam pentru prima data. Nu zic ca era paradisul – multa lume beata beyond recognition, unii imbracati in tatuaje care-i sluteau cumplit etc. Dar si o atmosfera de prietenie, un loc cedat in fata la o coada, o mana de ajutor (zeci de maini de ajutor) daca picai in moshpit. Deci cred ca lucrurile trebuie privite mai nuantat.

    Cu Rammstein iti dau insa intru totul dreptate. Muzical sunt monotoni si manieristi, au un singur album mai rasarit, „Mutter”. Si nu stiu cum se pacaleste atat de multa lume si nu intelege ca sunt o trupa de extrema STANGA, un exponent al esteticii radicale a anilor ’30 imbracata in straie noi de circ. Versurile cand insinuante cand de-a dreptul stupide sunt simbolul unei „democratizari” a artei, cu parfum de anarhie: adica nu mai conteaza ierarhia estetica, elitele artistice, muzica – la fel ca „iubirea” – e pentru toti. Rammstein e un manifest artistic impotriva moralei si a esteticii traditionale, un strigat al egalizarii tuturor valorilor, un fel de „toti suntem oameni ai muncii”, de pura sorginte socialista. Care, evident, instiga la o ura subtila.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Scroll To Top