Home » Blog » Să fie veselie

Să fie veselie


IMG_5263
Nu intrasem niciodată în Bellagio, era fără nicio îndoială un loc destinat unui alt tip de public, mai înstărit, mai fițos, degustător de bumți-bumți, manele și pițipoance cu buze și țâțe umflate. Nici n-aveam de gând să intru vreodată, nu era nimic pentru mine acolo, dar era ziua lui Jelibon, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, care rezervase o masă și acum se tăvălea pe jos de râs uitându-se la expresia interzisă de pe fața mea.

“De ceeeeeeeeee??”

“Uite așa, pentru că e ziua mea și fac ce vreau cu ea. Și ca să te scot dracului un pic din lumea ta, că tu n-ai ieși nici dacă te-aș pica cu ceară.”

Ne-am îmbrăcat elegant, Jeli avea o grămadă de haine mișto (doar era și el un amărât de director), iar în afară de umerii lați și de burtă avea măsuri asemănătoare cu ale mele. Apoi i-am așteptat pe Leo și pe Gabi, doi dintre ceilalți participanți la marea petrecere, și am coborât în sus-pomenitul club de pe Ștefan cel Mare, care se afla, întâmplător sau nu, în același bloc cu apartamentul prietenului meu. N-am apucat să pun bine piciorul înăuntru, că s-a luat curentul. Cineva acolo sus ținea cu mine. Dar ne-am luat în primire masa și am comandat de băut. Bellagio era chiar fain așa, pe întuneric și în liniște. Ca un făcut, pana de curent a durat vreo două ore, fix cât să ne abțiguim un pic și să nu mai conteze prea mult atmosfera din jur. Apoi, când în sfârșit s-au aprins luminile, a început exact spectacolul la care mă așteptam și din pricina căruia nu aș fi intrat în veci amin acolo. Noroc că eram cât trebuie de vesel și de tolerant. Nu mai țin minte mare lucru (mega-bumțăiala și gagicile pe jumătate goale care defilau pe scenă au devenit foarte repede ceva normal), dar nu asta e important.

Cândva după miezul nopții am plecat cu Jeli spre casă, că tot stătea aproape și oricum ne săturasem de petrecerea vieții. Leo și Gabi au rămas, mai ales că mai aveau peste jumătate de sticlă de whisky. Ajunși sus, ne-am poziționat fiecare într-o cameră, eu pe canapeaua din living, el în dormitor, și am dat drumul la televizoare aproape în sincron. Nu știu din ce motiv (a, ba știu, nu exista motiv, eram beți) ne-am apucat să facem concurs de volume. Bineînțeles că al meu se auzea mai tare, fiind în living era mai mare și mai puternic, dar nici Jeli nu se lăsa mai prejos. De la un moment dat încolo începuse să strige la mine să dau mai încet, dar îi urlam înapoi că nu vreau și râdeam ca apucatul. Într-un final ne-am epuizat hohotele și am stins amândoi aparatele, urându-ne noapte bună.

Nu știu dacă Leo a terminat sau nu sticla (sau dacă și-a mai luat una), cert e că a ieșit din Bellagio pe la vreo 5-6 dimineața împleticindu-se. Era logic că o să apeleze și el la o latură din canapeaua lui Jelibon, doar era nefolosită, ce naiba! A sunat la interfon, dar nu i-a răspuns nimeni. Eu dormeam prea adânc și n-am auzit, iar colegului îi era prea lene să se deplaseze. Leo a insistat și a insistat, dar n-a avut succes. În cele din urmă s-a așezat pe una din băncile din spatele blocului, așteptând să iasă sau să intre cineva, și a adormit într-o rână. După vreo oră a auzit clanc-ul ușii închizându-se, a deschis ochii mari și a luat-o la fugă spre intrare. Era o tipă care tocmai îi făcuse câinelui plimbarea de dimineață. Omul a bătut în geam, a rugat-o să-i deschidă, dar ochii roșii și fața răvășită nu au fost prea convingătoare, iar rugămințile s-au transformat încet-încet în înjurături. Într-un final s-a așezat iar pe bancă, dar de data asta și-a propus să fie vigilent. A mai așteptat acolo ceva vreme până când i s-a făcut cuiva milă și i-a dat drumul înăuntru. Ușa lui Jeli era oricum descuiată by default, așa că nu i-a luat mult până să ocupe cealaltă latură de canapea. În schimb apăruse o altă problemă – eu, care sforăiam de se cutremurau pereții. Mi-a mărturisit a doua zi că îi venea să mă omoare, m-a întors timp de vreo jumătate de oră pe toate părțile fără niciun rezultat. Însă oboseala și-a spus ultimul cuvânt și ochii i s-au închis pe nesimțite. Și exact în clipa în care în sfârșit ațipise, s-a deschis televizorul (programat de Jeli să îl trezească zilnic la aceeași oră), care spre nefericirea lui avea volumul dat la maxim…

Genul ăsta de întâmplare și multele party-uri de anul trecut, în special cele din curtea lui Ovidiu Niculescu și din livingul lui Cristian Șuțu, m-au inspirat să scriu Să fie veselie. Nu e tocmai o piesă obișnuită pentru mine, nu am scris așa ceva niciodată, dar este o declarație sinceră cu care eram cumva dator. Muzica mea este de multe ori introvertită sau meditativă, dar eu însumi sunt așa doar pe jumătate. Cealaltă latură a mea e îndrăgostită de viață și de oameni.

Fotografia e făcută anul trecut în Barcelona la o seară de flamenco.

P.S. Până la sfârșitul lui decembrie puteți cumpăra albumul meu solo, Privește cerul…, la ce preț vreți voi.

Previous post link
Next post link

About Dan Byron

1 Comments

  1. Eu am luat albumul dar vreau si varianta CD, cand va fi, sau poate este…
    Pe download nu pot sa-ti cer autograf 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Scroll To Top