Home » Văzut/Auzit/Citit » Solenoid

Solenoid

Nu știu alții cum sunt, dar mie îmi cam place literatura. Citesc moderat, deloc comparabil cu unii din colegii mei de trupă (Sergiu a terminat toate cinci părțile din Songs of ice and fire în vreo două săptămâni), am multe goluri de umplut (și n-am nicio problemă cu asta, mă bucur că mai am atât de multe pagini de întors), iar când am pus mâna pe 1001 de cărți de citit într-o viață m-am simțit ca ultimul incult de pe planetă. Scriitorul meu preferat este Günter Grass, iar cartea lui, Ani de câine (pe care am citit-o anul trecut) a avut un impact atât de mare asupra mea încât vreo două luni după ce am terminat-o n-am fost în stare să mai lecturez altceva. V-am făcut această hartă schematică a vieții mele de cititor doar pentru a vă convinge că n-am nici cea mai mică intenție să-mi dau ochii peste cap, nu sunt vreun inițiat, dar nici vreun snob. 

solenoid_1_fullsizeSolenoid este cea mai recentă „broșurică” aruncată pe piață de Mircea Cărtărescu, nu are decât puțin peste 800 de pagini mâzgălite haotic, pe de o parte pline de realitatea tristă a unui București decrepit din epoca de aur (nu-i așa că e ciudat că ne-a rămas titlul de epocă de aur pentru o perioadă atât de neagră din istoria noastră?), pe de altă parte pline de misterele ce-l înconjoară pe închipuitul Cărtărescu dintr-o altă versiune a propriei sale vieți. E un pic ciudat să citești o carte atât de bine scrisă (care trebuie acompaniată de un dicționar, by the way, vocabularul folosit e uriaș) despre orașul în care trăiești, să regăsești locuri pe care le știi (într-o versiune a lor anterioară), să te miri că cinematograful de la capătul șoselei Pantelimon se numește Titan și nu Cosmos, așa cum a fost toată copilăria ta, să te regăsești încă din primele pagini, amintindu-ți cum predai la o școală de la marginea orașului (eu am predat la capătul Rahovei, Cărtărescu cel închipuit predă la capătul Colentinei) și într-o bună zi te-ai trezit că-ți mișună ceva prin păr, etc.

Fără să vreau să pup dosul nimănui (cu Cărtărescu m-am intersectat la o cântare cu Andrieș, dar n-am schimbat nici măcar un salut, chiar dacă apărem amândoi pe discul concertului respectiv), Solenoid este cea mai bună carte românească pe care am citit-o vreodată (și nu m-am gândit nicio clipă să o compar cu Ion sau Neamul Șoimăreștilor). E drept, e lungă, dar acum că am terminat-o, vă jur că nu e nimic degeaba și că dacă ar fi avut 300 de pagini n-ar fi fost deloc la fel. E greuță, se simt tonele de lecturi din spatele autorului, inclusiv cele filosofice, are capitole întregi de meditație profundă, foarte puține pagini în care se și întâmplă ceva, dar cumva nu prea-ți vine s-o lași din mână. Iar sfârșitul e foarte tare, absolut neașteptat, ultima chestie la care te-ai fi gândit când ai început-o.

P.S. Luna asta s-a înnegrit și pentru literatură, RIP Umberto Eco și Harper Lee…

Tags :
Previous post link
Next post link

About Dan Byron

3 Comments

  1. Recomand si asta, tot via Cartarescu http://paulslayer.blogspot.ro/2016/02/cine-este-matei-iliescu.html .
    N-am apucat „Solenoid”, altfel nu-mi displace Cartarescu, desi, in contextul enuntat de tine, eu il prefer pe Rebreanu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Scroll To Top