Amintire cu menestreli

30 iulie 2013

Acum ceva ani, pe vremea când eram în Urma, la un moment dat am vorbit cu un tip care tot venea la concertele noastre şi se plângea că nu mai are bani s-o facă, probabil încercând să se strecoare pe lista de invitaţi de la intrare. Omul era pasionat de chitară, aşa că i-am sugerat naiv să iasă pe stradă cu instrumentul. Nu vreţi să ştiţi ce scandal a ieşit, că l-am jignit, că nu înţelege cum pot eu să-l pun să facă aşa ceva, că el n-a cerşit în viaţa lui, etc.

Aceeaşi atitudine am întâlnit-o cu şi mai mulţi ani înainte, prin ’95, când un vecin a trecut pe lângă mine în timp ce cântam pe stradă în zona Amzei. A început să râdă în hohote, că vai în ce hal am ajuns, că nu şi-a închipuit niciodată că o să mă vadă aşa, etc. Probabil atitudinea asta a făcut ca străzile noastre să fie din ce în ce mai rar vizitate de menestreli.

Îmi aduc aminte că şi eu mă uitam cu gura căscată prin ’90 când am văzut primul performer în pasajul Bălcescu. Era un tip cu părul lung şi cu o chitară. Nu mai ştiu ce cânta, dar nu contează. Nici nu prea făcea bani, deşi lumea se oprise, ca şi mine, curioasă. Un an mai târziu am văzut doi violonişti senzaţionali la Romarta. Un alt an mai târziu mi s-a întâmplat să fiu lângă biserica Kretzulescu, ieşeam de la librăria de pe colţ, care nu era încă Humanitas. Începuse să plouă, aşa că am aşteptat cuminte sub coloane să se oprească. Tot acolo se adăpostiseră trei menestreli, care s-au apucat să cânte pentru ei nişte Floyd-uri de m-au lăsat mut. Goosebumps la puterea 100. Eram singurul martor.

Trei ani mai târziu cântam pe străzi, prin staţii de metrou, prin pasaje pietonale, etc. Nirvana, Beatles, Queen, Floyd, Phoenix, Andrieş, Vali Sterian, Timpuri noi şi tot ce mai ştiam pe atunci. Am luat o grămadă de amenzi pentru tulburarea liniştii publice, pentru apel la mila publică, pentru mai ştiu eu ce alte motive stupide inventate sau nu, dar în timpul ăsta mi-am înfrânt şi ultima fărâmă de trac, mi-am exersat toate skill-urile, în special vocea, care după o lună de urlat suna mai bine ca niciodată, şi am făcut toate astea împreună cu nebunii frumoşi pe care i-am cunoscut pe stradă şi care mi-au devenit prieteni. Cu unii dintre ei încă ţin legătura.

În anii ce-au urmat am lăsat-o mai moale, dar nu m-am dat niciodată în lături. Ţin minte că prin ’98 am cântat cu Oigăn de la Kumm vis-a-vis de Sala Palatului ca să ne facem bani de tren până la Cluj. Eu nu eram încă în trupă, dar îi tot vizitam. Apoi, tot cu Oigăn, în 2003 am dat o tură prin colţul în care se întâlneşte Germania cu Elveţia şi Franţa. Cu banii ăia mi-am cumpărat prima chitară electro-acustică.

Luna asta mi-am vizitat prietenii din Londra şi împrejurimi. Am fost foarte impresionat de mulţimea performerilor stradali, buskers, cum li se spune. Unii „levitează”, alţii fac gimnastică sau cântă la pianină, sunt şi dansatori, jongleri, pictori, orice ţi-ai putea imagina că poate fi reprezentat live într-un cadru deschis. Am făcut şi câteva poze.

IMG_3968 IMG_3972 IMG_4025 IMG_4027 IMG_3969

Şi bineînţeles, nu m-am dat în lături. Am împrumutat o chitară şi am cântat trei piese în faţa unui părculeţ. Am făcut 4 lire şi m-am dus într-un pub să beau o bere 🙂

IMG_4036

comentarii

  • Jewelia

    Frumos! Tot am zis ca o sa merg si eu sa fac busking anul asta si n-am apucat..dar de la toamna sigur merg 🙂

  • Tzontzirina

    O gură de aer curat e treaba asta cu muzica live în stradă. Acum 2 luni am fost la Berlin si era orasul plin de muzicanti pe strazi, la metrou, pe Insula Muzeelor. Este o practica incurajata si deja organizata intr-o Sarbatoare a muzicii. La metrou am dat peste un grup de bulgaroaice care cantau folclor cu niste extraordinare care mi-au adus aminte de Kate Bush sau de muzicile culegatorului Bregovic. Am plans de placere si evident ca am pierdut metroul, nu puteam sa intoarcem spatele muzicii. La sfarsit ne-au dat niste fluturasi facuti de mana legati cu ață roșie cu adresa lor de fb. Ele sunt https://www.facebook.com/media/set/?set=a.152015508323052.1073741829.122744291250174&type=1

  • Costel

    Daa…ce vremuri. Si eu imi amintesc de cantarile din pasajul de la Lipscani, unde, impreuna cu buni prieteni din acea vreme, bagam la 3 chitari cam tot ce ne venea in minte si toate piesele stiute le prelungeam pana la limita muzicii. 😉 Mama cat mai sufeream pe piese cum ar fi: My girl, Rape me, Come as u r, (Nirvana), Heroes (Dl. Boweie), Nothing else matters (Metallica), Blowin in the wind Bob Dylan, Floyd, Zeppelin si celebrele cantece de muntomani. Imi aduc aminte de un cuplu de francezi care-au ramas imresionati de „prestatia” de la Rape me si ne-au dat 100.000 lei vechi, cum ar zice pescarii, cea mai mare captura de pana-n prezent.
    Binenteles ca toti cantam pentru a ne cumpara diferite lucruri urgente precum: tablete, i-foane, PSP-uri si altele; glumesc; echipamente pentru munte, in general. Foarte rar ajungeam acasa cu banii…

    Cea mai amuzanta amintire este de cand am mers la cantare sa strangem bani pentru cadourile de Craciun, „pe care le-am baut”. Si da, am mers si-a doua zi dar de data asta am adormit in metrou cu cadourile si m-am trezit fara cateva. Cred ca fiecare si-a luat ce i-a placut. Traiesc cu speranta c-am facut 3 oameni fericiti de Craciun si nicidecum ca cineva din tara asta ar putea fura in metrou ca-n codru. Cand am adormit eram la Mihai Bravu, in jur de 18, iar cand m-am trezit la Timputi Noi, mergand inspre Pantelimon, ora 22.55…faceti socoteala. 😉

    In acelasi timp, lectiile acelea de viata nu le regret niciodata, cea mai importanta fiind acumularea experientei in „citirea oamenilor la prima vedere” …
    Pot repeta experienta oricand cu bucurie si nu vad care-i partea proasta…Recunosc ca inca am trac pana la a 3-a bere sau cand cant singur in public, dar atunci cand lumea-ti apreciaza efortul, nimic nu pare atat de greu.

  • Georgiana

    http://www.youtube.com/watch?v=gdv5ZgDrNNA&list=PLEA523FD5899B2C63

    Au inceput pe Southbank, in Londra, ii ascultam si mi-a placut ca foloseau hang-ul, de care citisem numai prin carti. Le-am dat si niscai pomneti atunci, ca peste vreo 2 ani sa-i gasesc in concert la SOAS, apoi cu CD inregistrat si in concerte „pe bune”. Concertele astea ad hoc sunt nu numai o metoda de a te face cunoscut, de a face niste bani de-o bere dar si de a-ti face prieteni, iar multora le place pur si simplu sa inveseleasca trecatorii facand ce stiu ei mai bine. Mi-ar fi placut sa vad saptamana trecuta in Bucuresti mai multi „cencertisti de strada”, avand in vedere ca englezii cu care eram descopereau orasul dupa criterii mai putin notate in Lonely Planet – „in carciuma asta am fost la concertul nu-sh cui, aici am ascultat pe nu-sh cine altcineva” s.a.m.d. Ar fi grozav ca muzica sa mai iasa din carciumi si de pe scene si sa intre acolo unde e cea mai mare nevoie de ea- in plin stres navetist, la metrou.

  • Bogdan

    Fain articol! Totusi, nu ai dat de Stefan Joubert prin Londra? Daca cauti putin pe net, ai sa vezi ca omul ala are un stil aparte de a canta la chitara.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.