Anaïs Mitchell – Hadestown (2010)

by Dan Byron 18 noiembrie 2021

Povestea este simplă: Făt-Frumos o iubește pe Ileana Cosânzeana. Ileana Cosânzeana e mușcată de un șarpe, moare și ajunge în lumea de apoi. Făt-Frumos coboară în underground ca să o recupereze, dar pentru asta trebuie să îl convingă pe Zmeu, zeul lumii de dincolo, să facă o excepție și să o lase să plece. Zmeul se lasă convins, dar pune o condiție: Făt-Frumos se va întoarce spre overground urmat la câțiva pași de Ileana Cosânzeana, dar nu va avea voie să verifice prezența acesteia până nu vor ajunge amândoi la destinație. Cum ar veni, Făt-Frumos va trebui să demonstreze că are încredere în el. Zis și făcut, însă bineînțeles că imediat ce face primul pas în lumea noastră, Făt-Frumos se grăbește să se asigure că și Ileana Cosânzeana e acolo și se întoarce, neașteptând-o și pe ea să facă respectivul pas, încălcând astfel înțelegerea. Ileana Cosânzeana e pierdută pentru a doua oară, de data asta pentru totdeauna. 

În distribuție: Făt-Frumos – Orfeu, Ileana Cosânzeana – Euridice, Zmeul – Hades. La fel de bine ar putea fi Poporul Român – Euridice, iar PSD și PNL ar face cu schimbul între Orfeu și Hades. Evident, în cazul ăsta s-ar modifica un pic și psihologia întoarcerii, care nu s-ar mai petrece din nerăbdare, ci din răutate, iar Orfeu chiar i-ar servi un “Hai mă, ce, tu chiar credeai că se poate scăpa?”

Povestea lui Orfeu și a Euridicei a bântuit peste milenii mai toate formele de artă. Mie mi se pare mai reiterată ca oricare alta (uite aici o listă de opere, una de cărți, și un articol (destul de discutabil, ce-i drept) despre filme inspirate de ea). Însăși fundația operei ca gen a fost săpată de Euridice a lui Jacopo Peri (a cărei premieră a avut loc în octombrie 1600 la Florența)și L’Orfeo a lui Claudio Monteverdi (considerată de mulți prima capodoperă a genului, având premiera în februarie 1607 la Mantua) — poate pentru că eroul principal e muzician (există versiuni ale poveștii în care Orfeu e chiar fiul lui Apollo) —, așa că nu e de mirare că atunci când cineva a vrut să scrie prima operă folk s-a gândit să reia subiectul. Bine, am folosit termenul de operă folk făcând cumva o paralelă cu așa-zisele opere rock și ținând cont de genul în care e încadrată în general autoarea, Hadestown fiind de fapt un musical, gen considerat de puriști mai puțin potent decât opera și așezat depreciativ lângă operetă. Cred că Monteverdi n-avea bățul ăsta în fund. Probabil a fost introdus de Wagner. 

Nu mă aștept să fi auzit prea multă lume de Anaïs Mitchell, este un nume cel puțin obscur pentru publicul din România, în State însă madama a cam făcut carieră, iar o mare contribuție la renumele ei a fost adusă de însuși acest musical inspirat de mitul lui Orfeu și al Euridicei. Bineînțeles, Anaïs și-a permis o reinterpretare a poveștii originale. Ar fi fost cel puțin ciudat să propună în secolul XXI un scenariu în care după moarte ajungi pe lumea ailaltă. Drept urmare, Euridice se duce de bună voie în imperiul lui Hades (un oraș subteran, înconjurat de ziduri), fiind presată de lipsurile materiale — acțiunea se petrece în timpul unei crize economice, iar Hades este un businessman putred de bogat care încearcă să o seducă —, însă esența poveștii este aceeași. Prima variantă a musicalului a fost pusă în scenă în 2006 în Barre, Vermont, un orășel de opt mii și ceva de suflete. Evident că nu prea avea șanse să urce până pe Broadway, mai ales că producția era cam DIY, dar madam Mitchell a insistat și a insistat și a insistat, iar unul dintre pașii foarte importanți făcuți către celebra stradă din New York a fost fixarea muzicii spectacolului pe un album cu același titlu, finanțat cu chiu, cu vai prin crowdfunding, înregistrat într-un studio din Brooklyn pe parcursul unui an și lansat în 2010. Pentru rolurile din poveste, artista și-a invitat câțiva prieteni din lumea indie-folkului american, unii dintre ei mult mai celebri decât ea — Justin Vernon (Bon Iver) este Orfeu, iar Ani DiFranco este Persefona. Bine, Justin Vernon s-a despărțit între timp total de lumea folk-ului, fie el și indie, dar în 2010 abia lansase For Emma, forever ago, albumul care i-a adus faima.

A fost destul de complicat să-mi procur vinilul, l-am găsit la un moment dat din greșeală pe Amazonul nemțesc (de pe cel englezesc — care n-avea taxe vamale suplimentare la vremea respectivă — și cel american lipsea cu desăvârșire, deși e editat în State la Righteous Babe, casa de discuri a lui madam DiFranco).

Albumul Hadestown a fost nominalizat la Grammy doar pentru copertă (?!) și n-a câștigat (de aia or fi schimbat-o pentru ediția de vinil 😋). În schimb, spectacolul a luat nu mai puțin de opt premii Tony, inclusiv pe cel pentru cel mai bun musical. Bine, asta după ce, după alți ani de insistențe, a debutat în sfârșit pe Broadway (în aprilie 2019). Se înțelege că în ultimul an și jumătate a fost suspendat, dar din septembrie se joacă din nou, așa că dacă aveți drum prin New York faceți cumva și nu-l ratați. Bineînțeles că distribuția nu e cea de pe discul din 2010, dar n-are importanță, pe Broadway se cântă cam bine. De altfel există încă două discuri, unul live, cu distribuția din 2017 și unul de studio, cu cea din 2019 (de precizat că amândouă sunt mai lungi decât originalul — Anaïs a mai scris între timp vreo cincisprezece piese —, cel din 2019 ajungând la 2 ore), așa că se poate verifica. Dar cel mai bine începeți cu mirobolantul mini-concert de la Tiny Desk.👇