Cadoul lui Răzvan Georgescu
by 1 martie 2024
Când l-am cunoscut prima dată pe Răzvan Georgescu am crezut că e un mare prefăcut. Ajunsesem într-un studio din București care făcea dublaje în limba română pentru desene animate. Nu mai știu ce personaj mi se dăduse. Parcă Mulan a fost primul desen la care am lucrat, deci probabil eram samuraiul cântăreț or something.
În fine, ideea e că venisem acolo destul de îndoit, nu prea mă trăgea ața spre domeniu, dar mă chemase un amic pe care n-aveam cum să-l refuz. Răzvan era regizorul muzical al producției și la prima vedere părea cel mai drăguț și de treabă om din lume. N-avea cum să fie pe bune chiar așa, dar mă tot uitam să-i surprind vreo scăpare și el nu se dădea de gol nicicum. Își intrase foarte bine în rol. Dacă nu cumva…
Am terminat repejor ce aveam de înregistrat și am plecat cu gândul că asta a fost, n-o să mai fac așa ceva niciodată, iar pe posibilul prefăcut n-aveam de ce să-l mai urmăresc, că n-aveam să-l mai văd în veci amin.
Mdada, zicea universul zâmbind…
Au trecut vreo cincisprezece ani în care am făcut o mulțime de dublaje, multe dintre ele cu Răzvan regizor, iar îndoielile mele de la început s-au risipit și au lăsat loc încet încet unei mari admirații.
Omul e cântăreț de operă, corist, profesor de tehnică vocală la UNATC și câte și mai câte, iar de curând i-am descoperit o latură pe care n-aș fi bănuit-o niciodată. În 2020, în timp ce fiecare dintre noi se urca cu mai mult sau mai puțin talent pe proprii-i pereți, Răzvan a scris o carte. Am dat de ea întâmplător în toamna trecută, într-o pauză din timpul turneului efemeride, și n-am mai putut s-o las din mână. Am tăcut mâlc până acum pentru că în primă fază am avut prea multă treabă, iar după aia pur și simplu m-am luat cu altele și am uitat. Dar uite că mi-am adus aminte, na! Încă n-am din aia… cum îi zice?…
Cadoul lui Răzvan e o ficțiune cu ceva rădăcini reale. Ca de obicei, n-aș vrea să îți dau prea multe detalii, să nu cumva să-ți stric plăcerea, dar ceva ceva tot trebuie să-ți spun. Să zicem că e un fel de autobiografie mai șugubeață, în care autorul se întoarce în timp, pe vremea aia în care zic unii c-ar fi fost mai bine, și retrăiește niște momente cu mintea de acum (de altfel nu pot să nu mă gândesc că tuturor ne dispăruse prezentul în respectivul an, și uite că unii au știut ce să facă cu asta).
Cartea e simplă și plină de afecțiune ca Răzvan și mă întreb dacă plăcerea de a o citi nu cumva se datorează și prieteniei noastre. Pentru că, pe bune, la un moment dat dispăruse și text și tot și eram față în față cu domnul scriitor, iar asta nu știu dacă se întâmplă așa, oricui.
Nu mi-am dat seama până acum că independența secolului pe care-l trăim s-a răspândit și în domeniul literar. Cadoul există doar digital, numai pe Amazon, iar Răzvan pare că a și centrat, a și dat cu capul. N-a avut nici măcar corector. Și sunt greșeluțe pe ici pe colo, dar mi se pare că întregesc ironia — în carte toată familia îi corectează greșelile maică-sii, care e de origine maghiară.
Evident că i-am scris, l-am lăudat, a roșit, etc., iar el mi-a sugerat să scriu și eu o carte despre viața mea, să-i povestesc și eu lui așa cum mi-a povestit el mie. Îmi dau seama că are dreptate, că ar fi frumos să fac asta la un moment dat, dar deja am uitat sau îmi amintesc denaturat prea multe. Poate că o să scriu o ficțiune inspirată din ce naiba mi-oi mai aminti. Dar mai întâi ar trebui să învăț să scriu. Grea misiune…
Scrie un comentariu