Cu căștile pe urechi prin oraș

Suntem invadați. După fiecare colț ne așteaptă zeci de informații noi, viituri de poze și cugetări și muzici și glume, care mai de care mai de moment, cerșind atenție și like-uri și view-uri, gâdilându-ne, lingușindu-ne, trăindu-ne scumpele minute într-un vertij de culori și fantezii, dizlocând realitatea, transformând-o într-o mingiuță părtașă la o perpetuă jonglerie. Suntem pe fugă, niciodată nu avem timp de nimic, mai mereu lăsăm totul pe mai târziu și ne e incredibil de greu să cernem toată ploaia asta de noutăți și să alegem esențialul. Totul a ajuns să galopeze cu o viteză atât de mare încât principii pe care le credeam eterne dispar sau se perimează peste noapte (chiar zilele trecute râdeam cu o prietenă – zicea că ea e încă old school, folosește email-ul). Când eram copil, am avut timp de vreun an doar două casete – Thriller-ul lui Michael Jackson și Greatest Hits-ul lui Queen, pe care le ascultam încontinuu. În ziua de azi nu se mai poate întâmpla așa ceva, dar debusolarea streaming-ului, căsuța aia cu lupa în care poți scrie orice, e aproape la fel de gravă.

Drept urmare m-am hotărât să țin un jurnal de audiții, fără pretenții, dar nu chiar în glumă. Unele dintre albume vor intra la recomandări, despre altele vă voi spune doar o părere. Și by the way, pe unele nu o să le ascult în totalitate (când simt că nu merită). Sper să vă fie de ajutor și să găsiți mai ușor muzică pe gustul vostru.

Azi am ascultat aproape două albume relativ noi (sunt amândouă apărute în februarie) pe stradă, în metrou, cu dragele de Sony-uri de care v-am povestit la un moment dat și player-ul respectiv, și cu o boxuliță – primită de la RFI când am cântat la ei – în timp ce făceam de mâncare. Când asculți muzică pe drum nu poți fi superman-ul atenției, că riști să te trezești în situații delicate, dar poți să-ți faci o părere, la gătit e cam la fel.

Painting withPrimul album a fost cel mai recent Animal Collective, Painting With, care mi-a dat senzația că a fost scris de cineva în timp ce alerga pe bandă, printre gâfâieli. Am rezistat vreo șapte piese, timp în care m-am învârtit hipnotizat pe străzi, prin magazine, fără niciun scop. Albumul nu e rău, e experimental așa, ușor psihotic, dar nu cred că mai vreau să-l aud, tura de astăzi mi-a ajuns.

Know where to runA doua încercare a fost mult peste. Barry Adamson – Know Where To Run e la un cu totul alt nivel. Nu știam nimic despre el, chit că a colaborat cu The Bad Seeds și a scris muzici de film pentru Oliver Stone și David Lynch, dar tocmai asta a fost surpriza. După nume pare un obosit care lălăie niște country la o chitară dezacordată, așa că am pornit așteptându-mă la ce-i mai rău. Albumul are o super-atmosferă din prima, iar tovarășul Adamson e o un fel de corcitură (reușită) între Bob Dylan și Ian Astbury. Nu merge foarte bine în timp ce gătești, am făcut niște paste destul de nasoale (iar de obicei îmi ies bine), probabil la condus e mai indicat, dar vă spun după ce încerc. De altfel, pentru ca recomandarea să fie dusă până la capăt, ar trebui să-l ascult odată cap-coadă pe boxele din living, ceea ce probabil o să fac mâine.