Cum să cumperi Radiohead
by 30 martie 2016Din când în când mă lovește câte un dor de trupe pe care le știu ca pe buzunarele mele și reascult câte o discografie întreagă. Asta am făcut zilele astea cu Radiohead, în așteptarea noului album, care parcă văd că o să fie anunțat în ziua apariției. Și pentru că din Q Magazine a dispărut o rubricuță care mi-era tare simpatică, am zis că ce-ar fi să o imit, punând albumele nu în ordine cronologică, ci în ordinea în care ar trebui cumpărate.
Obligatorii
– OK Computer
La fel de important pentru alternativ ca The Dark Side Of The Moon pentru progresiv sau Thriller pentru pop, albumul care le-a stabilizat celor de la Radiohead cariera pentru eternitate. Cred că sunteți de acord că acum își permit să scoată orice prostie, că tot umplu stadioane. Și nu pentru că au scris cândva Creep.
– Amnesiac
A doua parte a unei sesiuni extrem de productive și stressante (prima parte s-a concretizat în albumul Kid A), un experiment reușit, cu multe elemente electronice și foarte puține chitare electrice, mai degrabă art-rock decât alternativ. Bineînțeles că există o amplă discuție despre cele două albume, majoritatea părerilor sunt în favoarea Kid A-ului schimbător de paradigmă, eu optez mai degrabă pentru Amnesiac. E strict o chestiune de gust, deci discutabilă.
– Hail to the Thief
Albumul meu preferat, deși înșiși radioheazii îl cam reneagă. Super-dark, inspirat de cartea Omienouăsuteoptzecișipatru a lui George Orwell, mai lung decât le-ar plăcea unora, cu multe istericale și ciudățenii, ilustrat perfect de clipul de la There There. Este singurul pe care îl am și pe CD și pe vinil. De ce oare?
Dacă doriți să aprofundați
– Kid A
Ce a însemnat în 1965 Bringing it All Back Home pentru Dylan, a însemnat Kid A în 2000 pentru Radiohead. Nick Hornby, scriitorul și iubitorul de muzică, le-a tras o chelfăneală zdravănă (scrisă, evident), desființând total albumul, dar asta aproape că n-a contat. Dacă prin OK Computer își stabilizau cariera (după cum spuneam mai devreme), prin Kid A au reușit să provoace o radiohead-manie.
– In Rainbows
Structurat mult mai pop decât precedentele, In Rainbows a fost important nu atât pentru muzică, cât pentru marketing. Un nou model de bussiness s-a născut peste noapte, iar rezultatele au fost fantastice. Ce nu înțelege lumea e că n-ar fi putut face niciodată un asemenea experiment dacă n-ar fi avut un nume atât de sonor, nume la care cei de la EMI au colaborat zdravăn.
– The Bends
Al doilea album al trupei, frumușel, lent, ușurel. Este clar cel mai bun început pentru neinițiați. Asta nu înseamnă că îi reprezintă prea mult.
De evitat
– Pablo Honey
Chiar dacă are în playlist hit-ul care i-a adus în atenția marelui public, Pablo Honey este necopt, începător, nedefinit. Și ultima chestie pe care vrei s-o auzi sunt chitarele care se prăvălesc brutal peste timbrul fragil al lui Thom Yorke.
– King of Limbs
Un altfel de experiment, de data asta nereușit. Dacă ar fi după mine aș păstra ultimele două piese și aș reface tot restul.
comentarii
-
-
Dan Byron
După cum spuneam, fiecare are o părere, iar asta nu e nicidecum rău. De adăugat la cele două piese de pe King of Limbs și Lotus Flower, probabil cea mai înghițibilă de pe album.
-
-
Bogdan (TheFly)
Zic de mult timp că trebuie să aprofundez Radiohead, așa că poate o să pornesc de la articulul tău. Acum vreun an și un pic am descoprit Unmade-ul lui Thom Yorke (sunt sigur că-l știi, a scris niște piese peste soundtrack-ul Suspiria) și m-a rupt efectiv. Mă transpune într-o stare de nedescris. Apoi am dat și peste live-ul ăsta https://www.youtube.com/watch?v=TxHgmAFkNyI care m-a rupt și mai tare! :)) Piesa e de o simplitate fenomenală (nici măcar nu se atinge de diezi pe claviatură tot cântecul), dar iată cum acordurile astea simple suprapuse peste backing track-ul ăla și cu vocea lui Yorke… mă termină psihic efectiv. Și eu nici măcar nu sunt fan Radiohead! Sunt curios cum ți se pare piesa asta. Ah, mai are un live senzațional făcut în studioul ăla: Bloom.
Salutări din Londra!
Mihai V
Fiecare album are ceva fain, așa că o să te completez și adaug câteva recomandări pentru fiecare în parte. Plus bonusuri.
Pablo Honey are două piese f mișto – You și Blow Out. Blow Out l-au cântat la finalul concertului de la Astoria, în 94, cred că încă mai e pe Youtube filmarea. Jonny era tânăr și supărat tare pe chitară.
The Bends e mai bun, preferatele mele sunt Just și Street Spirit, dar și High and Dry, Fake Plastic Tree, The Bends, My Iron Lung sunt ok.
Despre OK Computer sunt cel care se pune împotriva consensului. Nu cred că-i cel mai important album al lor. Înțeleg ce zici tu și ce zic alții, dar cred că OK Computer nu e cu mult mai bun decât The Bends și nu se apropia de Kid A și Amnesiac. Are cea mai underrated piesă imo, Climbing Up the Walls. Cred că-i un live de la Coachella care gives me the creeps la fiecare ascultare.
Kid A e the shit. National Anthem, How to Disappear Completely, Everything is in the Right Place, Idioteque sunt toate piese esențiale pentru Radiohead.
Amnesiac e albumul meu preferat de la ei. Pyramid Song rezumă bine albumul, dar trebuie ascultat în întregime.
De adăugat aici e și I Might Be Wrong: Live Recordings. True Love Waits ar fi meritat un loc pe un album, dar nu știu care. Iar variantele live de la Spinning Plates și I might be wrong uneori îmi par mai bune decât variantele de studio.
Pentru Hail to the Thief am mixed emotions. Uneori mi se pare genial, alteori mi se pare prea lung și forțat. A Wolf at the Door e diferit de orice altceva au făcut.
In Rainbows mi se pare că-i în aceeași ligă cu The Bends – foarte tare, dar nu e revoluționar. 15 Steps, Bodysnatchers, Weird Fishes, Reckoner, Jigsaw Falling Into Place, Videotape, de ascultat. De văzut și From the Basement pe youtube, atât pentru In Rainbows, cât și pentru TKOL.
The King of Limbs e diferit, nu e foarte apreciat, dar mie îmi place. sunt de acord că Give up the Ghost și Separator sunt cele mai bune piese de acolo.
Aș mai adăuga la treburi de ascultat Talk Show Host și The Daily Mail.