Damien Rice – My favourite faded fantasy

15 martie 2024

Sunt un norocos. Știu. Printre altele pentru că am avut ocazia să stau de vorbă cu fel și fel de oameni cu care alții nici n-ar visa să se întâlnească. Cu unii am avut dialoguri banale sau câte un blocaj, dar cu alții totul a decurs atât de firesc încât m-am întrebat după aia dacă a fost real. Așa mi s-a întâmplat cu Damien Rice. Avusese concert la Opera din București și, conform propriului obicei — de care eu n-aveam habar —, omul a ieșit după concert cu o chitară și a mai cântat o oră pentru cei 20-30 de oameni care îl așteptau în spate pentru autografe. La un moment dat am cântat și eu o piesă cât a fumat el o țigară. Tremuram de ziceai că mă scosese la tablă. Nu mai avusesem așa emoții de mulți, mulți ani. Și a cântat și el cu mine! Jeeesus! Apoi, când destulul a fost destul, am mers cu toții la fostul sediu al Overground Music-ului, unde am povestit și am băut până pe la 4 dimineața. 

Aveam multe întrebări pe vârful limbii, dar am încercat să-mi distilez curiozitățile, că erau și alții ca mine primprejur și dacă îl asaltam cu toții mi-era teamă că se cam fâsâia momentul. Așa că am sărit peste Grafton Street, peste perioada petrecută în agricultură în Toscana, peste Lisa Hannigan, peste autostopurile de-a lungul și de-a latul Europei și înregistrările primului album, făcute pe drumuri, prin casele prietenilor, și l-am întrebat pur și simplu cum naiba a reușit să scrie și să înregistreze minunăția numită My favourite faded fantasy. 

Știam că a avut un blocaj după 9, dar nu știam cum a trecut peste și de unde i s-a tras din nou pofta asta exacerbată de muzică. Răspunsul a fost surprinzător. A cunoscut un om. Un om care l-a învățat să nu-și mai critice propriile cântece și să continue să creeze no matter what. Acel om e Rick Rubin, producătorul albumului cu pricina.

Rubin e un tip legendar, care a lucrat  și lucrează cu o mulțime de artiști din genuri total diferite, de la Run DMC, Beastie Boys sau LL Cool J la Slayer, Danzig, Red Hot Chili Peppers, Johnny Cash, System of a Down, Audioslave, Metallica, Adele, Black Sabbath sau Imagine Dragons (uite aici lista completă a albumelor la care a lucrat). Kesha spunea într-un interviu că în studioul lui Rubin s-a simțit ca la terapie. (Și apropos, mie nu-mi place Kesha, nu e pe gustul meu, dar Gag order, albumul ei de anul trecut, produs de el, mi se pare fabulos!)

Anul trecut Rick Rubin a publicat o carte despre creativitate în care și-a distilat cam toată experiența. Se numește The creative act: A way of being. Bineînțeles că mi-am luat-o (ba o am și audio, citită chiar de autor) și am tot frunzărit-o și ascultat-o pe toate părțile pe parcursul anului. E foarte mișto. Un pic prea spirituală pentru gustul meu, dar mai mult ca sigur e fix problema mea. Tind să fiu destul de concret, inclusiv cu creativitatea.

Uite un dialog între Rick Rubin și Andrew Huberman (un alt tip pe care îl admir și-l urmăresc), în care subiectul principal e chiar The creative act.

În carte Rubin face referire la tot felul de artiști, dar le respectă intimitatea, nenumindu-i niciodată, exact ca un terapeut. Însă n-am putut să nu mă gândesc la Damien și la My favourite faded fantasy citind următorul fragment:

“Lucram la un album și trupa avea dificultăți cu solo-ul de clape. Starea nu era potrivită. Voiam ceva mai grandios. Așa că, în loc de o referință muzicală, am creat o scenă. Am venit cu o descriere a urmărilor unei bătălii: „Imaginează-ți un deal verde, frumos, acoperit de copaci și vegetație, ceva superb, și o bătălie care tocmai s-a încheiat. Fumul se ridică de pe deal și dezvăluie soldați răniți, răspândiți pe întreaga suprafață, așteptând să vină ajutoare.” Am pictat scena foarte viu, apoi am spus: „Cântă solo-ul în acest fel,” și am apăsat pe butonul de înregistrare. Clăparul a început să cânte minunat.” (Traducerea îmi aparține, n-am auzit să fi apărut cartea și în română.)

Sună familiar? Eu cred că e vorba fix de finalul piesei It takes a lot to know a man. L-aș fi întrebat pe Damien, dar n-am mai avut ocazia. Am fost anul trecut să-l văd în Catania, dar n-a mai ieșit după concert să se întrețină cu fanii. Ar fi fost complicat, că a mers în turneu cu o barcă cu pânze și nu prea își permitea să întârzie. Nu-i bai. Oricum sunt destul de sigur că am dreptate, dar într-un fel e mai mișto să rămână doar așa, o bănuială, că nu trebuie să fie totul chiar atât de concret!

Mi-am cumpărat vinilul de pe Amazon. E incredibil. Puține albume sunt comparabile sonic. Coperta e destul de rugoasă și face cele două discuri greu de manipulat, dar ar fi fost cel puțin ciudat să fie lucioasă. Și da, e ciudat să ai opt cântece pe două discuri, dar viteza e de 45 rpm și e unul dintre motivele pentru care se aude atât de bine.

comentariu

  • escorte247

    Sunt unul dintre cei norocosi care au avut ocazia sa cunoasca un artist adevarat si sa afle mai multe despre procesul sau creativ. Si sper ca intr-o zi sa am si eu ocazia sa lucrez cu un om ca Rick Rubin si sa fiu inspirat de el. Pana atunci, voi continua sa ascult muzica lui Damien Rice si sa-mi aduc aminte de experienta mea cu el. Este o amintire pe care nu o voi uita niciodata!

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.