David Bowie s-a mutat pe o insulă pustie

by Dan Byron 29 iunie 2016

În muzică se spune că există trei categorii de interpreți – creatorul, care își exprimă propriile-i trăiri în note, ritmuri, timbre sonore, versuri, etc., interpretul propriu-zis, care răstălmăcește creația, transformându-o, dăruindu-i propria-i personalitate și strecurând-o prin propriile-i posibilități tehnice (și care este uneori însuși creatorul), și ascultătorul, care își traduce totul într-un dialect numai a lui, cu un vocabular mai bogat sau mai modest, în funcție de câte astfel de traduceri a mai înfăptuit. Acesta din urmă este cel mai capricios dintre cei trei, schimbându-și preferințele de la o zi la alta sau niciodată, purtând o cămașă de zale pentru protecție împotriva noului și având pretenția că are în posesie adevărul absolut.
O asemenea cămașă protectoare purtam și eu la începutul anilor ’90, când l-am văzut pentru prima dată pe David Bowie la televizor. Erau niște ani de o efervescență bolnavă, se dăduse drumul la robinetul cu videoclipuri, Alice Cooper, Michael Jackson, Queen, Madonna, etc. se perindau cu nonșalanță prin sufrageriile comuniste, la magazinul de vis-a-vis se găseau casete poloneze cu The Police și New Kids On The Block, apăruseră primele radio-uri independente, unde DJ-ii erau haioși, iar muzica era contemporană, gri-ul funerar al Bucureștiului era omniprezent, dar parcă mai puțin apăsător, la școală începuseră să ne lase fără uniformă, viața era frumoasă și tot ce fusese rău pierise, iar acum începea o nouă eră, în care corupția și hoția erau niște cuvinte expirate, iar noi urma să fim fericiți până la adânci bătrâneți. Le luasem pe toate de bune și înghițeam orice mi se dădea, dar nu Bowie. Aerul său fandosit, cu părul blond platinat, ținând cu două degete un microfon la fel de gros ca un pix, era mult prea mult pentru puștanul care făcea moonwalk pe holurile din școală. Și lăsând la o parte atitudinea, nici muzica și nici vocea lui nu mi se păreau deosebite, totul era un fel de pastă, fără suișuri, fără coborâșuri, o chestie plată nedemnă de a fi băgată în seamă. Așa că am apăsat cu nonșalanță butonul „ignore” și mi-am văzut de moonwalk-ul meu.

În anii care au urmat mi-am dezvoltat cât de mult am putut cultura muzicală. Orașul era plin de casete pirat la prețuri derizorii. Țin minte că la Piața Romană era un nene (Atilla pe numele lui) care stătea în cele mai nenorocite friguri și se bâțâia de pe un picior pe altul pe lângă mica lui măsuță cu bunătăți, iar când îl întrebai ceva despre vreun album știa mai multe decât cei care îl făcuseră, era o enciclopedie ambulantă dornică să povestească toate istoriile muzicii. O plăcere să cumperi de la el. La fel și lângă biserica Kretzulescu, unde era un stand mult mai mare și unde era un tip tinerel care făcea niște recomandări excepționale. Începusem să cânt pe stradă și îmi cheltuiam toți banii pe casete. Acasă ascultam muzică în continuu, obsesiile vremii fiind Pink Floyd, Led Zeppelin, Queen, King Crimson, Emerson, Lake & Palmer, The Nice, Jethro Tull, The Doors, etc. Câțiva ani am trecut printr-o fază de progresiv anii ’70, epoca de aur a rock-ului, din care (din punctul meu de vedere de atunci) Bowie nu făcea nicidecum parte. Cred că nici nu conștientizam faptul că era în aceeași generație cu ceilalți „zei”. Butonul de „ignore” rămăsese apăsat și era atât de bine înfipt încât aproape că uitasem de existența lui. Și nu eram nicidecum unilateral, ascultam tot ce-mi cădea în mână, învățasem să cânt la chitară cu Nirvana, ascultam Soundgarden din greu, trecusem prin tot heavy-metalul important, de la Black Sabbath la Judas Priest, Metallica și Iron Maiden, descoperisem folk-ul, îmi plăceau Joan Baez și Joni Mitchell, pe stradă cântam – pe lângă Nirvana – Phoenix, Alexandru Andrieș, Timpuri Noi, Valeriu Sterian, mergeam la toate concertele pe care le prindeam, cu români sau străini, nu conta, cu alte cuvinte eram extrem de preocupat de pasiunea mea, dar cumva Bowie nu reușise să-mi intre în grații. Vedeam Under Pressure ca pe un fel de accident, dar pe atunci consideram că de vină erau cei de la Queen, Bowie fiind și el pe acolo, un amărât de personaj secundar.

În 1996 a intrat în vigoare legea dreptului de autor și viața brusc a devenit mult mai tristă. De pe o zi pe alta preaplinul rafturilor s-a redus la două casete, una cu Metallica și una cu Def Leppard, care costau de vreo zece ori mai mult, dar erau originale. Noroc că-mi făcusem provizii. În următorul an au început să se înmulțească, dar foarte lent, și am ajuns să-mi cumpăr tot ce apărea nou (bineînțeles că între timp îmi trăgeam la greu chestii de la prieteni, că dacă era să mă bazez doar pe aparițiile oficiale se alegea praful de cultura mea). În felul ăsta mi-am luat în ’97 primul David Bowie, un best of proaspăt apărut, cu piese din perioada ’69-’74. N-am fost foarte încântat de idee, dar îmi era foame de ceva nou și asta era singura casetă de pe tarabă pe care nu o aveam deja. Nu mă așteptam deloc să am vreo reacție pozitivă, dar am zis hai, fie, să-ncerc și asta. În săptămâna următoare am tocit banda cu pricina din toate pozițiile, am ascultat de sute de ori Space Oddity și Starman și Life on Mars? și Rebel Rebel și câte și mai câte, am învățat unele piese la chitară, încă scoteam versurile după ureche, cântam aiureli care semănau cu limba engleză, un tulibudibudauciu fără mari legături cu realitatea, iar mai târziu genul lui de vibrato a devenit o obsesie pe care am început să o imit fără să vreau.

Bineînțeles că un best of amărât era prea puțin pentru puterea mea de absorbție de atunci. Am început să caut albume pe la prieteni, pe la toate standurile de muzică din oraș, dar n-am găsit nimic, nici măcar vreun alt best of. Nimeni nu părea să-i dea nici cea mai mică atenție. În cele din urmă găsit întâmplător niște anticari la Universitate care vindeau la negru muzică pe gustul meu. Aveau un catalog pe care ți-l dădeau ușor paranoici la răsfoit, tu îți alegeai titlurile, cum ar veni comandai, iar a doua zi îți aduceau casetele, multe dintre ele cu coperți copiate după original, câteodată cu tot booklet-ul, inclusiv cu versuri. La ei am găsit vreo zece albume Bowie, pe care le-am comandat pe rând, minunându-mă de fiecare dată când ascultam unul nou de diferența față de celelalte și înțepându-mă cu vreo două din anii ’80 care chiar erau de aruncat la coș. Nu-i cunoșteam istoria, nu aveam Wikipedia și nici vreun alt dicționar muzical, iar cu engleza, după cum spuneam, nu stăteam prea bine. Am extras discografia dintr-un volum despre popular music pe care îl găsisem în Biblioteca Națională (aveau un sediu dedicat muzicii pe undeva prin Amzei, nu știu dacă mai există). Îmi lipseau o grămadă de albume, dar eu eram optimist, mă bucuram de cele pe care le bifasem deja.
Un an mai târziu, pe plajă la 2 Mai, l-am auzit pe Oigăn cântând Letter to Hermione, o piesă de pe Space Oditty, album pe care nu-l aveam încă, și mi-am dat seama că mai am încă de săpat. Tot el mi-a spus despre Earthling, experimentul de jungle și rock pe care îl lansase Bowie cu un an în urmă, și pe care l-am găsit plin de încântare pe una din tarabele încă existente de acasă.

În 2001, când am ajuns la Kumm, obsesia mea nu se diminuase nici măcar cu un centimetru. Între timp cântasem heavy metal, gothic, black metal, hard rock și blues rock cu primul Byron, cu RA, Agathodaimon și Blueservice, iar stilurile respective nu aveau nicio legătură cu Bowie, așa că influența lui nu s-a simțit deloc. Dar la Kumm era o problemă. În timpul înregistrărilor pentru Confuzz, obsesia mea a trecut de la plăcere la durere. Îmi venea să fac totul cu vibrato-ul ăla, cumva în capul meu se făcuse o conexiune foarte puternică între ce ascultasem și ce urma să cânt, Kumm și Bowie se îmbrățișaseră și acum nu voia niciunul să se despartă. Colegii mei de trupă mă tot întrerupeau, cerându-mi să nu mai cânt ca Bowie, în cele din urmă rugându-mă să renunț total la vibrato. Și e superfrustrant să te oprească cineva la fiecare vers, să-ți rupă filmul, ca apoi tu să te străduiești să intri din nou în stare. Înregistrezi fiecare vers de 5-10 ori, până când iese așa cum vrei (sau cum se vrea), întrerupându-te la fiecare două secunde și încercând să intri la loc în stare. Și ai zeci, sute de astfel de versuri, deci zile în șir de frustrări și nervi și angoasă. Partea haioasă e că atunci când reușeam să scap de respectivul vibrato eram oprit din cauza pronunției. Confuzz-ul este probabil din punct de vedere vocal cel mai sec album pe care l-am făcut vreodată, iar ăsta e unul dintre motive.
După Confuzz am încercat să fiu mai temperat, să ascult mai rar, să îmi modific stilul de cântat, să mai spăl un pic din fixație. Dar oricât de echilibrat am ales eu să fiu, când a apărut Heathen am ascultat o săptămână numai prima piesă, Sunday. Era atât de bună încât nu puteam trece mai departe. Reality nu m-a dat pe spate, dar în schimb a fost acompaniat de cel mai frumos DVD live pe care l-am văzut vreodată cu Bowie, A Reality Tour, pe care îl recomand mai ales neinițiaților. Sunt piese din toată cariera, cântate superb, filmate bine, etc., plus o versiune genială de Under Pressure, cu Gail Ann Dorsey, basista trupei, pe post de Freddie Mercury.

Mi-am dorit foarte mult să-l văd live, mai ales că am tot mers cu trupa prin afara țării, iar în perioada aceea se tot învârtea prin Europa, însă niciodată nu s-au aliniat astrele. Tot timpul mă gândeam că va urma o dată viitoare, un turneu nou, o altă șansă. Nu mi-am închipuit că astrele nu aveau se alinieze vreodată. În 2004 Bowie a suferit de un atac de cord în urma căruia nu a mai făcut niciun turneu, având doar apariții minimale în public. Am tot așteptat să lanseze un alt album, dar nici asta nu s-a mai întâmplat pentru foarte multă vreme. În schimb a apărut în filmul The Prestige al lui Christopher Nolan, în rolul lui Nikola Tesla.

Când a revenit la muzică, după zece ani, m-am bucurat ca un copil. Albumul The Next Day era o minunăție, un alt nivel, cu o sonoritate incredibil de adâncă și de bogată, cu linii vocale agasant de statice, cu strofe întregi cântate pe o singură notă, cu texturi de sunet foarte greu de reprodus live (cred că i-ar fi trebuit o armată de muzicieni pe scenă). Nu a urmat un turneu, deși eu mă așteptam să ne facă o surpriză, a urmat în schimb o serie de clipuri care mai de care mai ciudate, pe care mă întreb dacă le-a difuzat vreo televiziune de muzică vreodată (eu, evident, le-am văzut pe youtube).

Apoi, din nou, tăcere, până la sfârșitul anului trecut, când a apărut o altă ciudățenie de clip, în care relua una din personele din interiorul booklet-ului de la Outside, cea legată la ochi, și o ducea mai departe, ușor modificată.

Am tras albumul de la ruși cu două zile înainte de apariția lui oficială. N-am apucat să-l ascult decât odată în fugă, aveam ceva treburi de rezolvat, dar mi s-a părut interesant că ajunsese într-un stadiu de miserupism total. În anii ’90 fusese criticat destul de aspru pentru Outside și Earthling, considerate de „experți” niște experimente ratate, desființate de anumite voci cu rezonanță din presa britanică și nu numai. Erau două albume dark, cu tematici ciudate și muzică extraterestră, iar cel de-al doilea se alinia chiar la muzica vremilor, conținând ritmuri de jungle și electro la modă. Moda a trecut, Earthling e la fel de mișto și acum. Mi s-a părut că, odată cu revenirea lui cu The Next Day și acum cu Blackstar, reluase ideea de unde o lăsase atunci, în ’97, și începuse să producă o muzică superdark, iarăși cu tematici ciudate și muzică extraterestră (deși sunt mulți care spun că ar fi o continuare a perioadei berlineze). Poate că dispariția lui i-a făcut pe unii să evite să-și mai spună părerile negative în public și pe alții să încerce să treacă peste bariera ciudățeniei. Am auzit Lazarus pe o grămadă de posturi de radio care n-ar fi difuzat în viața lor așa ceva în mod normal și n-am știut dacă să mă bucur sau nu.
Nu-mi vine să cred că e gata, că nu vom avea parte din nou de un album surpriză, de o renaștere, de un Bowie care iese din dulapul în care a intrat la sfârșitul lui Lazarus. Mi se pare în continuare o glumă (cum adică a murit?), așa cum ni se pare probabil tuturor ciudat că oamenii pe care îi venerăm la un moment dat au și ei parte în cele din urmă de același tratament ca noi toți, indiferent cât de diferit și-ar fi petrecut timpul atunci când ne erau contemporani. Și îmi place să visez că Bowie s-a retras pe acea insulă pustie a cărui guvernator este Elvis Presley și s-a instalat într-o căsuță drăguță, aproape de Lou Reed, la două străzi de Freddie Mercury.

P.S. Acest articol a apărut inițial în numărul de primăvară 2016 al revistei Sunete.