La o cafea cu Robin

21 noiembrie 2019

Bacovia Overdrive. Trilogie. Adică Stalingrad, Arhanghel’sk și Vladivostok. O călătorie imaginară care pornește din orașul în care au murit 3 milioane de oameni în aproape 6 luni, face un popas prin nordul Rusiei și în cele din urmă ajunge tocmai în partea cealaltă a hărții, pe plajă, la Oceanul Japoniei. Hmm, curios e că trilogia cu pricina n-are nici cea mai mică legătură cu Rusia, limba rusă, cultura rusă, istoria sau geografia în general (asta îmi aduce aminte de Toamnă la Pekin a lui Boris Vian sau de Sieranevada, filmul lui Cristi Puiu despre un parastas), dar numele respective au o oarecare rezonanță, îți crează o stare. Poveștile din versuri sunt destul de personale și pe alocuri cu un iz foarte local, însă Bacovia chiar apare la un moment dat semi-citat, într-un cântec de pe ultima parte. Dar cine e Overdrive ăsta? Ete na, e un băiat pe care îl cunosc toți chitariștii de rock, ba chiar și ăia de blues sau pop.

Nu râde, citește înainte. 

Mi-am comandat o cafea. Nu mă pricep la cafele, nu mai beau de vreo 8-9 ani decât așa, ocazional, dar acum am mai multe motive să o fac. Unu la mână e dimineață, momentul perfect pentru așa o activitate, doi la mână sunt într-un loc în care chiar se bea cafea bună (chit că nu mai beau, nu mă pricep, etc., pot să recunosc când ceva îmi place), pe strada Uruguay, aproape de ultima locuință a lui Gheorghe Dinică, la Steam. Trei la mână trebuie să mă văd cu un prieten cu care de obicei mă întâlnesc la sala de repetiții — nu de alta, dar repetăm perete în perete —, iar acum el & a lui trupă lansează un album nou pe care l-am ascultat de vreo trei ori zilele trecute și mi-a plăcut enorm, așa că individul merită luat la întrebări. Prietenul întârzie, că stă foarte aproape, și așa e mersul firesc al lucrurilor, iar cafeaua n-are zahăr, dar culmea, nu mă deranjează. 

Am așteptat atât de mult încât se poate spune că sunt deja în întârziere… (Pfff, e mediocru la întârzieri. A apărut după vreo 6-7 minute.) 

Andrei Proca, cunoscut în lumea muzicii alternative drept Robin, s-a mutat din Miercurea Ciuc în București în 2001. A venit să facă UNATC la regie film. A rămas de două ori repetent, o dată din motive emoționale (n-am intrat în detalii), a doua oară pentru a lucra vreme de un an și ceva ca asistent al fotografului Alex Gâlmeanu. Nu e genul care să rămână repetent, e un tip citit, cu un bagaj cultural impresionant, dar tocmai asta îl definește cumva – paradoxul. După facultate s-a angajat ca tehnician de sunet la Stage Expert, unde a petrecut vreo doi ani încărcând și descărcând camioane, montând și demontând aparatura și având grijă în general ca lucrurile să fie sub control. Majoritatea lucrărilor erau pentru GSP TV, iar viitorul muzician alternativ stătea cu degetele pe fadere și urechile ciulite, să taie rapid toate muile (la majoritatea meciurilor publicul număra sub o sută de oameni, iar la așa mulțime se aude orice prostie). A prins și două concerte de revelion, unul pe scenă, pe un frig năpraznic, cu toți tehnicienii morți de plictiseală îmbulzindu-se să rezolve orice problemă ar fi apărut, iar altul la căldurică, în carul TV care transmitea în direct, mixând pentru televiziune tot ce se cânta. A fost începutul vieții lui în van-uri, pe lungile șosele ale patriei. Și-a dat demisia în 2009, iar în prima lui zi de șomaj a primit un telefon de la Alessandro “ciao, man” Marton, un cunoscut italian al tatălui său, care i-a propus să înființeze împreună un studio de înregistrări pentru trupe underground. Pe acolo au trecut de-a lungul anilor The Mono Jacks, Toulouse Lautrec, The Amsterdams, Orkid și alții ca ei, cu Robin pe post de omul bun la toate (deși prima înregistrare a fost din cu totul și cu totul alt registru – Maria Răducanu cântând a capella). Robin & the Backstabbers s-a format în 2010, dar la început lucrurile erau destul de confuze, mai ales că frate-său, Vladimir Proca (toboșarul trupei), a plecat la un moment dat la un master în Danemarca, iar Robin înspre toamnă s-a făcut basist la Partizan, una din trupele lui preferate. În ziua în care împlinea 30 de ani a mers la două repetiții, una cu RATB, alta cu Partizan, ăsta fiind un fel de cadou. Studioul underground nu mai există, dar Alessandro le e în continuare producător, făcând excursii în România în perioadele de înregistrări, iar Robin în Italia în perioadele de mix/master. Vladivostok e înregistrat integral în sala de repetiții perete în perete cu a noastră de care vorbeam mai devreme (mai puțin două cântece, trase într-un studio de la Politehnică), dar orice loc în care se naște vreun album RATB primește același nume ca fostul studio – The Great Below (nume inspirat de NIN). 

Stai, stai, stai, unde pleci? Pierzi partea cea mai bună! 

“Îmi place să încep cântecele pornind de la premiza falsă că deja ascultătorul este familiarizat cu anumite aspecte ale situației… ca și cum ai începe prin a spune “și atunci, întorcându-mă către el, am zis”, și omul spune “ăăăăă, staistaistaistaistai…”, ca într-un vis, care nu știi unde a început sau încotro duce”. Vocea gravă a lui Robin face cerculețe în cafeaua mea pe jumătate plină. Mi-a tras clapa, și-a luat un ceai latte. Nici nu știam că au așa ceva aici. Îmi comand și eu unul, să nu pic de fraier. Și ăsta e excelent, fir-ar să fie! Îi povestesc despre relația mea cu primele două albume RATB, despre imposibilul vocal fry de pe primul (care îl face și pe el astăzi să ocolească Stalingrad), despre layerele uriașe de pe al doilea, despre propria-i voce înecată de obicei în instrumentație (pe care am auzit-o pentru prima dată ca lumea abia la concertul simfonic de anul trecut, când Backstabbers s-au dat un pas în spate, făcând loc celorlalți treizeci de instrumentiști). Mi se pare că pe Vladivostok a început în sfârșit să aibă încredere în propriile-i calități și în propria-i nebunie, aerisind aranjamentele, lăsându-și timbrul să fie auzit, jucându-se și mai mult cu textele-i sărite de pe fix, gen “e imposibil de imensă lumea dar vasele când le mai speli?”, amintindu-mi de Mircea Florian în anii ’80, pe când își făcuse Florian din Transilvania (“Spălam niște pantaloni nici scurți, nici lungi, ok / În camera mea de 3.50/3”). Nu pot să nu remarc contribuția lui Oigăn la vocile de pe album, o chestie aparent neimportantă, dar care a îmbogățit paleta sonoră incredibil de mult și de bine. Mai mult ca sigur Oigăn a contribuit și la o parte semnificativă a progresiilor armonice, îi simt influența pe alocuri, îl cunosc bine, doar am fost atâția ani colegi în Kumm. Întreb și de copertă, imaginea cu orașul crescut pe spatele unei balene mi se pare o aluzie la prima poveste a lui Sindbad, dar interpretările sunt interpretabile și fiecare dintre noi are o alta, și nu înțeleg cum naiba nu înțeleg unii că tocmai ăsta e farmecul. Robin zice că cele trei coperți ale trilogiei sunt legate subtil, urmărindu-și propria traiectorie spre un oraș imaginar, cel de pe spatele balenei îndepărtându-se pe măsură ce te apropii, falsul punct terminus al întregii călătorii, care de fapt nu se sfârșește niciodată. 

Am învățat să scriu de nevoie, am tremurat de foame în săli de cinema, am învățat în spatele școlii tot ce puteam învăța – mecanica fină a oaselor tale și cum se fumează și de ce se bea…

Ne luăm turtițe cu ovăz și merișoare (‘ți-ai dracu’ de burghezi!) și vorbim despre așteptările Vladivostok-ului. Mi se pare că RATB-ul a ajuns la o oarecare maturitate, iar hype-ul care i-a propulsat în prima ligă a trupelor de underground din România a cam trecut, așa că ăsta e un punct de cotitură foarte important în cariera lor. Noroc că albumul trei e mai bun ca orice au făcut până acum, iar creativitatea lor nu pare să dea semne de oboseală. 

Cafeaua și ceaiul s-au rostogolit deja spre tenebrele digestiei (la fel turtițele), iar la 11 Robin are repetiție, așa că drumurile ni se despart pe străzile incolore ale unui oraș care ar putea să se numească oricum își dorește imaginația călătoriilor noastre interioare, god bless them all! Pe peronul metroului îmi pun căștile și o iau de la capăt. 

Se-aude-un tunet în depărtare și-apoi răsună un ecou…

Concertul de lansare a albumului Vladivostok e programat pe 30 noiembrie la Arenele Romane, iar turneul se va întinde până la sfârșitul lui ianuarie.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.