Lianne La Havas – Is your love big enough? (2012)

Probabil vă așteptați să vă povestesc în cadrul subiectului “Colecția mea de discuri” doar despre Dark Side of the Moon-uri și Sgt. Pepperși. Am și clasice din astea, ca toată lumea, dar de ce să mergi pe teren asfaltat când poți să o iei pe arătură? A, e adevărat că am început cu Innuendo, dar am făcut asta doar pentru că a fost primul album pe care l-am cumpărat vreodată, cum ar veni avea și o valoare istorică. Posibil să mai bag și câte un clasic printre alte neclasice, dar promit să o fac mai rar, așa. Deci:

Lianne Charlotte Barnes, născută la Londra în 1989, a lansat până acum două albume (e și al doilea la mine în colecție, don’t worry), a fost backing-vocals la Paloma Faith, a apărut pe Art official age-ul lui Prince (de altfel Prince a ținut la un moment dat o conferință de presă în living-ul Liannei, unde a și cântat), iar cu acest album a ajuns pe lista scurtă a Mercury Prize-ului (câștigat în anul respectiv de Alt-J). Numele de scenă La Havas vine de la Vlahavas, numele grecesc al tatălui (născut la Londra din părinți greci – de altfel și maică-sa e născută la Londra din părinți jamaicani, ce să zic, interesantă combinație).

Is your love big enough? n-are vreo poveste năucitoare, sau mai bine spus n-are o poveste punct. E pur și simplu o colecție de piese cu obișnuita tematică pop, dar credeți-mă că asta n-are nici cea mai mică importanță. Albumul ăsta e deosebit prin felul în care e scris, produs și cântat. Pe lângă farmecul Liannei, timbrul ei lipicios și vibrato-ul leneș, probabil o parte din “vină” o poartă și Matt Hales, producătorul cu care a și scris o parte din cântece și care a înregistrat majoritatea instrumentelor, cunoscut în lumea muzicală drept Aqualung. Nu cred că e vreo piesă care să nu-mi placă și nu cred că e ceva ce aș fi vrut să fie altfel. Există niște momente în care microfonul Liannei intră în distorsiune și e lăsat așa, neprelucrat. Ei bine, până și asta mi se pare mișto, deși nu se obișnuiește, mai ales în secolul ăsta. Pe No room for doubt are un duet cu Willy Mason (care e și co-writer pe două piese, asta fiind una dintre ele), care cântă și ușor fals, și aparent fără niciun chef. Incredibil, și asta are farmec în contextul respectiv. 

Am văzut-o pentru prima dată la emisiunea lui Jools Holland de pe BBC (din punctul meu de vedere cea mai tare emisiune muzicală de pe planetă). Cred că trăsesem un torrent de undeva, că la noi se prinde numai BBC-ul de știri, iar eu oricum n-am cablu în televizor din 2001. Se înțelege că m-a rupt destul de tare încât să încep să sap mai departe. În 2013 am văzut-o la Rock Werchter și mi-a dat stingerea. Scriam atunci că “tânăra a venit însoțită de 3 muzicieni excepționali plus o backing vocalista ciufulită, foarte ok și ea. Au cântat tot albumul absolut live, cu toate vocile alea superbe (cântau toți și vocal) și ne-au servit bonus un cover după Radiohead – Weird Fishes la care nu m-am așteptat deloc și care m-a lovit în moalele capului. Mi-a placut tot, felul deosebit în care se acompaniază cu chitara, atitudinea prietenoasa și modestă, trupa excelentă. Liannei îi prevăd un viitor luminos, nu cred că o să ajungă superstar, dar va fi mult mai cunoscută în câțiva ani.” Mda, tânăra. Nu împlinise încă 24 de ani, avea deja un album mare, era pe scenă la Werchter și tocmai cântase la Glastonbury, iar eu făceam cronici pe kindle din fața cortului. Mult mai cunoscută n-a ajuns, mai ales că și-a luat o pauză de scris, habar n-am de ce. Ar fi trebuit să o văd din nou anul ăsta, iarăși la Werchter, dar a devenit destul de clar că nu se va întâmpla (deși festivalul nu și-a anunțat deocamdată anularea).

Nu știu dacă există mai multe ediții ale vinilului, al meu e fix ăla din 2012, editat pe disc de 180g, așa cum se cuvine. Bineînțeles că se aude cum te-ai aștepta, there’s nooo rooooom for doubt…