Living-ul cu sunete

 
După cum promiteam ieri, am ascultat azi serios albumul lui Barry Adamson – Know Where To Run. Stă în continuare în picioare, deși sunt niște amănunte care s-au schimbat. În primul rând influența Dylan, care parcă s-a volatilizat (cu excepția a vreo două momențele). Astbury a rămas numai în vibrato și doar pe alocuri (chiar, mi-am dat seama că și Mark Lanegan are același tip de vibrato). Îmi place că totul pare pe jumătate în glumă, un pic prea pop pe alocuri (deși nu m-a deranjat prea tare), cu o patina de retro care i se potrivește mănușă. Sunt două piese instrumentale, cea de-a doua, Texas crash, mai interesantă ca prima, cu un solo de saxofon zgubi în mijloc – se vede că omul a lucrat mult în industria muzicii de film. Per total, mixajul e finuț, pe stilul nouăzecist cu vocea mai în spate, singura piesă pe care se distinge complet timbrul fiind Evil kind, ultima de pe album.

Dacă tot m-am așezat în living la audiții, am dat o ureche și prin noul EP Massive Attack – Ritual Spirit, mai ales că mi-a amintit de el un prieten pe fb. EP-ul în sine nu e nuștiuce (deși are super-atmosferă din prima), iar lipsa armoniei pe alocuri plus loop-urile și ostinato-urile obsesive nu sunt cele mai fericite, dar ultima piesă, Take it there – singura în care apare și Robert Del Naja (poreclit 3D), împreună cu mai vechiul colaborator Tricky – este surprinzător de bună și are un clip genial.

Dacă tot am ajuns la Bristol și ai săi eroi, am zis că ce-ar fi să ascult proaspăta producție Skilled Mechanics/Tricky, care nu m-a impresionat însă. Adrian Thaws (zisul Tricky) – față de care am un fel de venerație pentru albumele lansate în anii ’90 – este la fel de fain ca întotdeauna, dar tovarășii dimprejurul său nu excelează. Sunt câteva momente ok, dar per total nu e vreo revelație. Dacă n-ați ascultat niciodată Tricky (ciudaților!) începeți cu Maxinquaye, care în ciuda celor peste 20 de ani de la apariție nu s-a perimat deloc. Iar dacă vreți trip-hop modern, vă recomand A/T/O/S sau FKA Twigs. Nu a scos niciuna vreun Mezzanine, dar merită toată atenția.

Tot pe fb mi-a sugerat cineva să ascult Daniel Zamir – Amen, un album de jazz din 2006 cu măsuri compuse, influențe de muzică tradițională israeliană și Avishai Cohen invitat pe o piesă. Excepțional! Zamir e saxofonist sopran, foarte studiat omul, cu tehnică impecabilă, utilizator de respirație dublă (de care face abuz în câteva locuri). Dacă aveți chef de improvizații făcute de niște meseriași, Amen e unul dintre albumele pe care chiar merită să le ascultați, se cântă greu, dar e destul de melodic încât să fie înghițit și de neavizați.

Mă bucur că am început deja să primesc sugestii la rândul meu, mulțam, e ca schimbul de casete de acum douăzeci de ani – dă-mi-o pe aia, ia-ți-o pe asta. 🙂 Mâine se anunță o zi interesantă, mai ales că în seara asta lansează Luiza Zan primul ei album solo. Într-acolo fug, vă țin la curent.