Making of Perfect
by 8 februarie 2021Albumul de coveruri e cumva tradițional. L-au bifat mulți dintre artiștii mari, de cele mai multe ori la apogeul carierei lor. Noi nu eram nicidecum la vreun apogeu când l-am făcut pe al nostru, ci mai degrabă ne străduiam să existăm. E drept că albumele pe care le lansaserăm până atunci fuseseră bine primite, dar de o comunitate mult prea mică să conteze, punctele de pe hartă pe care reușeam să le bifăm fiind destul de puține și greu de atins. În plus, formula trupei nu izbutea nicicum să rămână una stabilă, dar nu ne plângeam și, ironic, de obicei lumea ne privea ca pe unii care n-au nicio grijă. Privind înapoi, cineva ar putea crede că am găsit atunci un compromis acceptabil pentru a urca încă o treaptă, dar lucrurile nu s-au întâmplat deloc așa. Perfect a fost un joc de la un capăt la altul, inițiat de Victor Panfilov, producătorul și inginerul de sunet cu care am lucrat în primii nouă ani, și dus apoi mai departe de fiecare dintre noi. Conceperea lui a durat mai mult decât plănuiserăm pentru că încercam să echilibrăm cât de cât mersul nostru pe sârmă și ne apucaserăm în același timp de alte două proiecte mari – piesa de teatru Nevestele vesele din Windsor (în regia regretatului Alexandru Tocilescu) și concertul Live underground, filmat în salina Turda. A fost o minune că am reușit să le ducem pe toate la capăt. Acum, că au trecut zece ani, putem să romanțăm povestea și să spunem că a fost greu, dar ne-a făcut plăcere.😋
Exercițiu
Nu știu cum o fi acum, dar pe vremea mea, la serbarea de terminare a grădiniței, fiecare copil trebuia să cânte un cântecel la alegere. Bineînțeles că majoritatea opta pentru prostioare potrivite vârstei, cum e și normal. Eu mi-am ales Amintire cu haiduci. Mulți ani mai târziu cântam piesele lui Sterian pe stradă. Erau o alternativă bună pentru veșnicele Phoenix-uri pe care le știa toată lumea. Și pentru că de obicei banii pe care îi făceam se duceau pe casete sau bilete la concerte (și în perioada respectivă nu cred că am ratat niciun concert de pop-rock din București), l-am văzut live de mai multe ori. Circuitul banilor în natură – cânți pe stradă piesele cuiva și faci niște bani cu care îți cumperi un bilet la concertul respectivului. Recunosc, m-a cam ros invidia la un moment dat, când în Compania de Sunet (trupa lui) au intrat niște colegi din Lipatti din generația mea (inclusiv fiul lui, Oliver). Eu cântam încă pe stradă și visam la ceva ce ei aveau deja.
Exercițiu este one of a kind, nu cred că știu un alt cântec care să spună atât de multe folosind doar substantive. Nici măcar n-am încercat să-i fac un aranjament, mi s-a părut că așa, cu o chitară, stă în picioare fără nicio problemă. I-am adăugat doar un mini-cor la care m-a ajutat Sergiu, singurul urs mormăitor din byron.
Aveți mai jos ambele variante ale cântecului.
Perfect
Timpuri Noi a fost una din trupele românești pe care le-am ascultat cel mai mult în anii ’90. N-am numărat concertele la care am fost, dar au fost multe. Țin minte că în ’95, când au lansat De regiune superior, am făcut parte din marea de puștani veniți la magazinul Muzica să ia autografe (toate lansările din vremea aia se făceau în timpul zilei la magazinul Muzica), iar haosul a fost atât de mare încât s-au văzut nevoiți să mute evenimentul în fața bisericii Kretzulescu. Erau foarte populari printre cei din generația mea. Ajunseserăm să folosim aforismele lui Artan în viața de zi cu zi (cum ar fi “fă lumina ca blues-ul” sau “ăsta e microfonul de la San Remo”). Acum, că ne știm, când încerc să-i povestesc cum era să fii puștan și să mergi la concertele lor, mă roagă să mă opresc și se preface că nu-i în cameră.
Am ales Perfect pentru albumul nostru pentru că nu făcea parte din categoria aia dedicată strict puștilor (ca Luca, Vecina și altele ca ele), pentru că era singura metodă prin care puteam să includ și Partizanul fără să trebuiască să aleg două piese cântate de același vocalist și pentru că toată viața mi-am dorit să aud tema instrumentală de la refren cântată pe flaut. Pe varianta noastră apar Georgiana Mototolea și Mircea Ciurez, doi oameni din corul filarmonicii George Enescu pe care eu i-am cunoscut dublând voci pentru desene animate. Georgiana a cântat cu noi și la lansare, și în turneul de promovare a albumului.
Aveți mai jos cele trei variante ale cântecului.
Dacă vrei
Undeva în fonoteca liceului militar exista o bandă de magnetofon pe care era înregistrat primul album Celelalte Cuvinte. Oficial ea nu era acolo, la fel cum nu erau acolo nici Pink Floyd-urile, nici Mike Oldfield-urile, nici altele ca ele. Oficial fonoteca era locul în care ascultam discuri și benzi de muzică clasică sau cel mult muzică pentru fanfară, nicidecum rock. Însă dacă stăteai destul în incintă și ajungeai să vorbești îndeajuns de mult cu nea Luca, custodele, la un moment dat benzile astea apăreau ca prin minune. Era oaza mea de normalitate, locul în care mă refugiam fugind de rigiditățile și dezamăgirile respectivului liceu.
Mai târziu am învățat să cânt la chitară unele piese de pe albumul cu pricina. Erau unele dintre alternativele mele la cântecele de munte care se lălăiau pe la focuri. Mi se pare că au o inocență care s-a pierdut pe albumele următoare. Am și fost la niște concerte, dar puține, pentru că oamenii se puneau rar la drum, iar cântecele astea vechi nu prea făceau parte din playlisturi. Păcat. Dacă ar fi auzit Dacă vrei cântat de vreo gașcă din toți bojocii (așa cum l-am auzit eu) poate s-ar fi gândit mai bine.
Aveți mai jos ambele variante.
Acuarelă
Deja colaboraserăm cu Alexandru Andrieș pe Acoustic drama, ne-a venit cumva natural să-l invităm și pe Perfect, doar era un album despre muzica românească. Făcând o glumă în stilu-i caracteristic, dom’ profesor a ales să cânte o piesă a noastră (scrisă de Sergiu), Watercolor, să inverseze cumva sensul preluărilor, și i-a făcut și ăsteia o traducere, așa cum făcuse cu Far away (Departe) pe DVD-ul mai sus pomenit.
De data asta nu m-am ocupat eu de reinterpretare, ci Marcel Moldovan, toboșarul nostru de atunci, care a luat o chitară și m-a făcut să mă uit cruciș. Cânta mai bine decât mine, cu voicing-uri de jazz și o mână dreaptă foarte groovy (deh, toboșar). Cântecul a devenit brusc cu totul altul, potrivindu-se mult mai bine cu stilul lui Andrieș. Ca să ducem gluma până la capăt l-am invitat pe Cristian Soleanu (unul din colaboratorii săi obișnuiți) să înregistreze un solo de saxofon.
Aveți mai jos ambele versiuni. Clipul original e regizat de același Victor Panfilov care a inițiat jocul cu Perfect-ul. Gluma supremă e că e filmat într-o perioadă în care ne căutam toboșar, iar băiatul de la tobe din clip n-a apărut niciodată cu noi pe scenă. Am repetat cu el de câteva ori, am făcut o ședință foto și filmarea asta și după aia s-a cărat. 😆
Granița-n raniță
Nu mi-am cumpărat primul album al Adei Milea pentru că se numea Aberații sonore și un deștept de la casa de discuri scrisese explicit (fără ca artista să-și dea vreun acord) că e interzis proștilor, iar eu n-am știut de ce parte a baricadei mă aflu și nici dacă mi-ar plăcea să ascult niște aberații. Dar am recuperat terenul când l-a lansat pe al doilea, Republica Mioritică România, un album pe care apăreau și câteva texte de Daniil Harms (iar mie mi-a plăcut întotdeauna Daniil Harms) și pe care la un moment dat, din mijlocul umorului negru tipic Adei, răsărea o piesă care numai umoristică nu era. Se numea Granița-n raniță. Am învățat să o cânt încă de atunci, din 1999, deși nu-mi amintesc să o fi făcut-o vreodată în public până la Perfect.
Între timp am văzut multe concerte cu Ada și frumoșii nebuni de care s-a înconjurat, iar ea a s-a întâlnit întâmplător cu Andrieș pe stradă pe când filmam Acoustic drama în Târgu-Mureș și a venit să ne vadă. Niște ani mai târziu am invitat-o și la noi pe scenă. Aveam concert la grădina Verona. A fost foarte mișto. Am cântat împreună Granița și o piesă de pe Apolodor.
De ce mi-a plăcut dintotdeauna Granița-n raniță? Presupun că din aceleași motive pentru care place tuturor. Reușește să verbalizeze în câteva versuri foarte simple o stare complexă pe care o cunoaștem cu toții, mai bine decât ne-ar plăcea să recunoaștem.
Pe varianta noastră l-am invitat pe Călin Țurcanu (cunoscut în lumea bluesului drept Cyfer) să cânte solo-ul de chitară și până la urmă a sfârșit prin a înregistra și o mulțime de alte artificii. Culmea, pe varianta finală de solo a rămas doar o bucată cântată de el, pe restul fiind eu și Costin, că viața e complicată și are multe aspecte.
Aveți mai jos ambele variante. Pe varianta Adei apare și (supriiiise!) Răzvan Exarhu. Clipul byron a fost făcut de un prieten al unui prieten la New York (prietenul, Cristi Georgescu, ne făcuse și el un clip, la King of Clowns). Culmea e că tipa din rolul principal e româncă (știu, nu s-ar zice, o și cheamă Caroline Gombé), deși regizorul Mattia Molini e italian.
Mă simt minunat
Cu toate că Tainicul vârtej (albumul lansat de Mircea Florian în 1986 sub pseudonimul Florian din Transilvania) era cumva pe lista lungă pentru Perfect, probabil piesa Mă simt minunat n-ar fi ajuns pe cea scurtă dacă unul dintre prietenii mei n-ar fi făcut atâtea glume pe marginea respectivului album. I se întâmplase cândva să plece cu niște amici cu mașina prin Europa și să fie singurul șofer. Și cum somnul e bun prieten cu călătorul ostenit, amicii au pus niște muzică și s-au culcat, lăsându-l pe al meu să conducă niște sute de kilometri cu Tainicul vârtej în buclă.
Acum eu nu știu de ce nu l-a oprit, de ce n-a mutat pe radio sau de ce nu i-a trezit, tot ce contează e că în perioada în care lucram la Perfect prietenul meu nu contenea cu miștourile, îndemnându-mă în glumă să fac o piesă de pe curiosul album. Așa că într-o bună zi chiar am făcut o variantă la Mă simt minunat și la prima vizită i-am și prezentat-o, nedezlipindu-mi privirea de la el. Evident că am râs (nu există cuvinte care să exprime nedumerirea de pe fața lui), dar cred că a apreciat gluma, iar versiunea respectivă mi-a plăcut atât de mult încât am pus-o direct în playlist.
Atât Mă simt minunat, cât și celelalte piese de pe Tainicul vârtej sunt o demonstrație de ingeniozitate. După cum probabil știți, perioada anilor ’80 a fost extrem de restrictivă cu versurile, cenzura găsind apropo-uri la revoltă și aversiune față de regim și-n piatră seacă. Dar ce poți cenzura la “Mă simt minunat, tocmai m-am întors din oraș/Bicicleta mi-a dat țintă pentru arcaș”? Personal nu m-am împăcat niciodată cu sound-ul anilor ’80, însă mi se pare că pe albumul în temă respectivul sound e mai mult decât potrivit, mi se pare că e o declarație de libertate pe care nici cei mai afurisiți cenzori n-aveau cum s-o interzică.
Aveți mai jos ambele versiuni (a noastră fiind o variantă live făcută în lockdown).
Mica țiganiadă
Când am cântat prima dată pe stradă știam tot unplugged-ul Nirvana, niște Andrieș și câteva Beatles-uri. Am făcut niște bani, dar nu cât făceau alții care se orientaseră cu precădere către muzica românească. Aveam un confrate care își compusese singur parte din repertoriu și avea un cântec jenant în care povestea ce mult îi place lui muzica. Până și el făcea mai mulți bani ca mine. Bine, când cântam Andrieș era OK, dar nu știam prea multe piese și era aiurea să mă tot repet. Noroc că într-o zi am ieșit la cântat cu o tipă din cartier care m-a pus la punct. Mi-a dat să învăț o mulțime de piese românești, din care multe erau ale Phoenix-ului. Am simțit imediat diferența. Oamenii percutau din prima secundă dacă se simțeau din aceeași comunitate cu tine. Și cum așa-zisa revoluție era încă recentă, libertatea de a cânta și a asculta Phoenix venea cu un iz proaspăt, în ciuda anilor care se scurseseră de la apariția albumelor lor clasice. Însă problema mea era că nu puteam cânta orice piesă, unele fiind în măsuri compuse cu care nu eram obișnuit.
Bineînțeles că nu puteam să lansăm un album cu prelucrări după alți români fără să avem în playlist și un cântec Phoenix. M-am oprit la Mica țiganiadă pentru că era una dintre piesele alea pe care nu reușisem să le cânt atunci. E în 5/4 și oricât de banală mi s-ar părea acum măsura asta, pe vremea când cântam pe stradă simțeam că ar trebui să-mi taie cineva creierul în două ca să o pot duce la capăt. Lucrând la versiunea noastră am adoptat aceeași strategie ca și la celelalte – nu am ascultat nici măcar o dată originalul. Doar îl știam deja, îl ascultasem de atâtea ori. Și uite așa versurile nu tocmai corecte luate de pe net au ajuns la noi pe album.
Pe piesa asta e și Gabriel Bălașa, percuționistul cu care am lucrat în perioada respectivă (e și pe Dacă vrei, dar am uitat eu să-l menționez). Dacă vă întrebați cu ce instrument sunt produse unele sunete, e posibil să fie el de vină. Spre exemplu uauauaua-ul ăla de la minutul 2:24 e un vibraton. Nici eu n-auzisem de așa ceva până atunci. La corul de final m-au ajutat Dan Georgescu, Sergiu Mitrofan și Clara Lițescu (sunetista de live cu care am lucrat o grămadă de ani). A fost foarte ciudat când a trebuit să scriu “giacardea cardea”-urile pe o foaie pentru ăștia micii (Sergiu le știa, evident). M-am simțit babalâc.
Aveți mai jos ambele variante.
Sărută-mă
Repetițiile la Nevestele vesele din Windsor ne mâncau zilele și la propriu și la figurat. Tocilescu ne voia pe scenă de dimineața până seara. Actorii se mai fofilau, mai plecau (cică-se) la alte repetiții, mai fugeau (sanchi) să filmeze o reclamă, etc. De noi era nevoie non-stop, că fără trupă nu se puteau repeta decât mici fragmente și oricum pentru actori nu era o provocare să interpreteze textul vorbit (deși am văzut și din astea, destule chiar, dar hai să zicem că am fost noi la prea multe repetiții), însă aveau nevoie de timp ca să se acomodeze cu partea muzicală. Ne întâlneam zilnic cu Nicu Alifantis, că doar el scrisese muzica spectacolului, și cu Virgil Ianțu, care ajuta cu aranjamentele vocale, așa că a fost foarte naturală vizita noastră la studio-ul lui Victor Panfilov într-o după-masă în care nu se repeta.
Nu aveam pregătită nicio piesă, niciun aranjament, și habar n-aveam ce urmează să înregistrăm, știam doar că vrem să facem o piesă împreună. Bine, Virgil venise să ne încurajeze și să ne îmbie cu ceva pălincă (excelentă de altfel). Lui Alifantis i-ar fi plăcut să facem o piesă veche, ceva interbelic, iar eu n-am avut nimic împotrivă, mai ales că respectiva perioadă nu figura până acum în playlistul albumului. Între două păhărele și câteva bancuri am ascultat niște cântece, multe foarte mișto, și am ales adorabilul Sărută-mă a lui Cristian Vasile, apărut în 1933. Am înregistrat repede o schiță cu o chitară și o voce, dar nu știam ce să facem mai departe. Fără să i-o ceară nimeni, Virgil s-a dus în camera surdă și s-a pus la microfon, iar în următoarea jumătate de oră am asistat cu gura căscată la îmbrăcarea piesei în voci, fluierături și ritmuri pocnite din degete. Părea că studiase îndelung tot ce inventa atunci, pe loc. Magic. Restul a fost floare la ureche. Am renunțat la chitara de pe schiță, Nicu a înregistrat vocea imediat, apoi niște ukulele, iar eu am mai adăugat ceva înflorituri cu slide pe un dobro și asta a fost tot. Am plecat de la studio ușor pilit și cu un zâmbet mare pe față.
P.S. În imagine e chiar discul original din 1933, care pe fața B avea cântecul Mara. Nu-l am, evident, presupun că ar costa o avere acum, dar am găsit imaginea pe net.
Aveți mai jos ambele versiuni.
1000 de chipuri
Lăsând la o parte participarea mea la Confuzz și Angels & clowns, Kumm chiar a fost cea mai importantă trupă românească din viața mea (mă refer la perioada de dinainte să fiu membru, când eram doar fan) și chiar n-aveam cum să o las pe dinafară. Nu cred că am văzut nicio trupă live de atâtea ori. Când veneau în București, aveau două-trei cântări într-un singur weekend (erau cântări mici, cu puțin public, iar ei încercau să facă cumva să își justifice drumul de la Cluj aici) și eu mergeam la toate.
Inițial am avut intenția să preiau alte piese de-ale lor pe care eu n-am participat, cum ar fi Dancing on the wires de pe Moonsweat march sau Hi-fi poetry de pe Different parties. Dar nu era OK, că erau în engleză, iar înțelegerea era să facem doar piese în română. Așa că am ales să fac o poantă extremă, un cover după propriul meu cântec. În mod normal mi-ar fi fost imposibil să-l regândesc de la zero, dar am găsit o schiță de dinainte de Confuzz care suna asemănător cu varianta care a ajuns pe Perfect. Toată faza cu sanchi-tango-ul și acordeonul de la Kumm li se datorează 100%.
Nu știu exact ce am vrut să spun cu 1000 de chipuri, eram într-o fază în care partea teoretică a songwritingului îmi era total necunoscută și scriam fără să mă gândesc prea mult la detalii și fără să știu prea bine ce fac. Dar am intuit din prima clipă că va avea succes.
Dacă aveți chef și răbdare să citiți mai multe despre Confuzz, aici e un articol pe care l-am scris în 2015, când ne pregăteam să-i facem împreună un mini-turneu comemorativ.
Aveți mai jos ambele variante. Clipul Kumm e făcut de Szakáts István în vechiul cazino din Cluj, care pe vremea aia era abandonat.
Chihlimbar
Luna Amară nu se numea încă așa când l-am cunoscut pe Nick Făgădar. Bine, multă vreme după ce l-am cunoscut nici n-am știut că ar cânta sau că e într-o trupă. 😄 Cred că am conștientizat de-a binelea abia când l-am cunoscut și pe Mihnea Blidariu, un an și ceva mai târziu. Era ziua lui Oigăn (a.k.a. Eugen Nuțescu, chitaristul – și pe vremea aia vocalistul – din Kumm), iar Nick și cu Mihnea se cam piliseră și-au ținut-o într-o cântare până a doua zi pe la prânz, mult după ce cheful se terminase și ultimul invitat abandonase corabia. Atunci am auzit prima dată Red (transformată ulterior în Roșu aprins). Asta se întâmpla într-o cabană de la Tarnița, iar Oigăn făcea 30 de ani…
Se înțelege că am multe amintiri legate de ei. Chihlimbar nici măcar n-a fost primul cover după un cântec Luna Amară. Ba chiar și ei au cântat o piesă byron. Am făcut acum 11 ani două evenimente împreună, unul la Cluj și celălalt la București (adică acasă și în deplasare și pentru ei și pentru noi), numite Mixed Emotions, și fiecare trupă a cântat în recitalul propriu câte o piesă a celeilalte. Întâmplător (sau nu), coverul nostru de atunci a fost după Deadends, o piesă aflată tot pe Don’t let your dreams fall asleep.
Pentru Chihlimbar am apelat din nou la aceeași strategie, n-am ascultat deloc piesa înainte să mă apuc să o reinterpretez (și pe asta o știam prea bine), însă în cazul ăsta am luat versurile de pe albumul original, așa că n-au existat scăpări. Am schimbat un pic armonia și m-am îndrăgostit de un la minor cu septimă mare, care suna cumva disturbing. Improvizând în jurul lui, la un moment dat am luat septima printr-un slide, pornind de la terță. Am știut în clipa aia că am găsit cârligul. Am construit tot restul pornind de la respectivul acord și respectivul slide. Hai că am dat-o în Song Exploder, sorry about that. 😄
Nu știu ce a vrut să spună autorul versurilor, probabil a construit pur și simplu metafore declanșatoare de stări. Bine, aș fi putut să-i dau un telefon, să-l întreb, dar am preferat să le interpretez de capul meu.
Pe piesa asta apare și Alex Gorneanu la violoncel, un tip super-meseriaș cu care am tot colaborat începând de la Forbidden drama.
Aveți mai jos ambele variante. Clipul cu varianta noastră nu e deloc oficial, a fost făcut pentru examen de la UNATC. Să tot ai ascultători din ăștia! 😎
Ploaie în luna lui Marte
Începusem deja să scriu piese pentru 30 seconds of fame (bine, nu știam că așa se va numi) când am primit de la Victor Panfilov (producătorul și inginerul de sunet cu care lucram atunci) o cerere mai puțin obișnuită. Voia să încerc să fac o variantă pentru Ploaie în luna lui Marte. Intenția lui era să adune mai multe asemenea versiuni pentru diferite cântece ale lui Nicu Alifantis și să încropească un soi de tribut. Ploaie în luna lui Marte e o piesă atât de adânc înrădăcinată în memoria colectivă românească încât mi s-a părut mai mult decât imposibil să o regândesc, însă după vreo săptămână i-am prezentat o schiță cu viziunea mea și Victor a fost atât de entuziasmat încât a început să viseze altceva – să facem un album de prelucrări după cântece românești.
Carevasăzică Ploaie în luna lui Marte este “la început a fost cuvântul”, “a fost odată ca niciodată”, “nu știu alții cum sunt”-ul albumului Perfect. Bine, inițial era vorba să-mi aleg singur piesa și mă atrăsese Ce bine că ești, de pe același album, Piața Romană nr. 9 (mai târziu au apărut amândouă și pe albumul Nichita, dar eu vorbesc despre primele versiuni), însă era deja luată de altcineva, n-am aflat niciodată de cine. Dar mi-am făcut damblaua și cu ea, în anul ăla am cântat-o împreună cu Alifantis la salina Turda.
Aveți mai jos ambele variante.
Mierea
Nici nu vreau să-mi închipui cum era să încerci să faci muzică ne-tradițională și ne-clasică în România la sfârșitul anilor ’70. Cum era să vrei să înregistrezi un album rock și să dureze doi ani ca să treacă de cenzură, apoi încă unul ca să apară pe piață, așa cum s-a întâmplat cu Zalmoxe. Nici nu e de mirare că cele mai mari trupe din deceniul respectiv au lansat atât de puține materiale și că unele dintre ele au ales calea pribegiei. Până și festivalul Mamaia a dispărut între 1976 și 1983. Oricât de desuet ar părea acum, pe vremea aia era cel mai mare eveniment pop din țară.
Am încercat mai multe piese Sfinx pentru albumul nostru de coveruri. A fost greu să ajung la o concluzie, pentru că multe n-aveau sens fără chităreala lui Aldea și era foarte complicat să le fac să sune a noi. Până la urmă am ales o piesă scrisă de Mișu Cernea, Mierea, căreia am reușit să-i fac o versiune acceptabilă, deși Zalmoxe e un disc concept, un întreg, și e ciudat să iei din el doar o felie. Nici cântecului ăstuia nu-i înțeleg pe de-a-ntregul versurile (scrise de Alexandru Basarab, a.k.a. Adrian Hoajă). Presupun că poetul încerca să evite cenzura, care din câte știu eu a mai ciuntit din cuvinte pe ici, pe colo.
Am corespondat o vreme pe mail cu Dan Andrei Aldea. I-am trimis Forbidden drama prin poștă în Germania. Era foarte încântat. Singura dată când ne-am și întâlnit a fost la ceva festival din Oradea. Deși ne vedeam pentru prima dată, m-a luat direct în brațe. M-am emoționat foarte tare. N-am apucat să vorbim prea mult, că trebuia să intru pe scenă, dar am făcut schimb de numere de telefon. Urma să îl vizitez, însă lucrul ăsta n-a mai apucat să se întâmple…
P.S. Coperta e semnată de Alexandru Andrieș și ar fi fost la fel de bună și pentru Cu capul în nori. 🙂
Aveți mai jos ambele variante.
Songul polițistului / Songul pușcăriașului
Când am auzit prima dată Songul pușcăriașului m-am simțit ca ultimul prost. Eram într-o cârciumă la niște ore mici, iar Nae Caranfil se așezase la pian și cânta ceva nemaipomenit, iar eu n-aveam nici cea mai vagă idee ce ar putea fi. Cum naiba putusem să fiu atât de ignorant, să nu observ că undeva în spațiul nostru mioritic se născuse un songwriter adevărat, elegant, cu un umor debordant și o scriitură pe cât de simplă, pe atât de precisă? Când am aflat că e scrisă de Nae mi-a picat fața. Bineînțeles că nu aș fi avut cum și unde să aud minunăția. Făcea parte din De cealaltă parte a zidului, un musical care n-a apărut niciodată. Nae a avut tupeul să-l scrie într-o epocă în care libertatea de exprimare era o idee nepermisă. Evident că n-avea cum să treacă de cenzură cu așa ceva. Până și titlul musicalului suna greșit în urechile comuniste. Ulterior am avut plăcerea să-l ascult în întregime, tot așa, cântat de Nae. E o bijuterie. Ce ironică e viața asta câteodată! Unul dintre cei mai buni songwriteri din țara asta e regizor de teatru și film.
Perfect nu ar fi fost așa de perfect fără cele două songuri. Bineînțeles, eu i-am cerut lui Nae permisiunea să facem doar unul, dar condiția lui pentru a ne-o acorda a fost să îl cânte chiar el pe celălalt. Acum întrebarea se punea dacă pot intra două cântece inedite lângă atâtea prelucrări. Răspunsul e simplu: fuck the rules. Cele două cântece sunt ca alunița de pe obrazul lui Marylin Monroe. Se poate și fără ea, dar nu e la fel.
Lăsând la o parte albumul nostru, mi-ar plăcea într-o bună zi să mă duc la teatru (sau, de ce nu, la cinema) să văd musicalul lui Nae Caranfil. Sau să mă duc la magazin să cumpăr discul cu De cealaltă parte a zidului. Știu că poate nu suntem încă destul de pregătiți, că n-avem un Broadway, nici o tradiție a spectacolelor de gen sau o școală de specialitate. Dar uite că avem muzica, iar ăsta e mai mult decât un început.
Pe Songul pușcăriașului apare și Rene Popescu la vioară, alt meseriaș cu care lucram în perioada aia.
Aveți mai jos ambele cântece.
Ochii tăi
Aveam 12 ani când am ascultat prima dată Alexandru Andrieș. Nu știam încă să cânt la chitară, dar am reținut pe loc o mulțime de versuri. Nu înțelegeam eu toate subtilitățile, însă aveau un lipici nemaipomenit (ironic, pe ale mele le tot uit, dar nu-i bai, și el le uită pe ale lui 🙂 ). Când am mai crescut un pic am dat și peste albumele care nu făceau glume pe seama regimului. Vai, ce mi-au plăcut și alea! N-am fost niciodată vreun împătimit al cântecelor de dragoste, dar sunt câteva care mi-au pus capac. Ochii tăi e unul dintre ele.
L-am învățat la chitară imediat ce am reușit să nu mai bâjbâi acordurile din poziția I. Bineînțeles că nu am reușit să îl fac ca pe disc, dar ce conta? Și acum îl cânt aproape ca la început, însă e așa de bine scris încât chiar nu contează, nu se simte (a nu se înțelege că e ușor). Cu alte cuvinte ăstuia nici măcar n-am încercat să-i fac un aranjament. L-am lăsat așa, simplu, cu o chitară, iar Sergiu m-a completat cu un pian. Un alt cântec de dragoste care mă rupe e Cea mai frumoasă zi, dar ca norocul deja îl cântaserăm împreună cu Andrieș pe Acoustic drama. De ce ca norocul? În timp ce noi înregistram Perfect, OCS înregistrau Retro, albumul lor de coveruri, pe care cântau și Cea mai frumoasă zi. Nu știam unii de alții. Ar fi fost cel puțin ciudat să apărem cu aceeași piesă.
Între timp s-au întâmplat multe, am apărut pe mai multe albume Andrieș (chiar mai multe decât există oficial), am cântat și în câteva concerte împreună, iar acum vreo doi ani mi-am luat inima în dinți și i-am luat și un interviu în care e vorba în principal despre songwriting. Mea culpa, m-am luat cu viața și nu l-am publicat, promit că urmează.
Aveți mai jos ambele versiuni. Varianta noastră de aici e live, cântată în salina Turda alături de Maria Ioana Mîntulescu, care a fost prezentă și pe original.
Scrisoare de bun rămas
M-au enervat întotdeauna albumele care se termină prost. Mă refer la cele care au toate hit-urile la început, piesele de după fiind din ce în ce mai rele până la ultima, care e imposibil de ascultat. E o strategie care datează din era casetelor și care era întâlnită la trupele care scoteau O piesă acceptabilă (care eventual ajungea prin vreun top), restul fiind doar balast, să aibă ce să arunce ca să înălțe balonul. Prin urmare, întotdeauna am fost preocupat de piesa/piesele cu care se termină albumele noastre, iar Perfect-ul n-a fost o excepție.
N-am avut neapărat o relație specială cu albumele lui Mircea Baniciu, cu toate că mi-au plăcut mult anumite cântece și m-am gândit de multe ori la el, la situația în care s-a găsit fără veste la un moment dat, când trupa din care făcea parte a fugit în occident ascunsă în incintele unor boxe, iar el s-a trezit rămas singur peste noapte (din câte spune Nicu Covaci în cartea Phoenix: însă eu, o pasăre e fix vina lui Baniciu, dar n-are a face, el tot singur s-a trezit). Nu vreau să știu cât de greu i-a fost să o ia din nou de la început, ce întrebări i s-au pus, cum a reușit să accepte situația.
Scrisoare de bun rămas este o piesă perfectă pentru finalul unui album care se numește Perfect. Cu toate că e cumva fragilă, are în tălpi ceva greutate, te readuce cu picioarele pe pământ după toate hazardurile încercate până atunci. Mie îmi lasă un gust dulce-amar, o nostalgie de care avea nevoie un album dedicat muzicii românești. Nu mai contează că e a doua piesă cântată în original de același vocalist, Baniciu are voie să fie excepția care confirmă regula 😋.
Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.
Lansarea noastră a fost de vis. Silver Church era un super-club, pregătit din cap în picioare pentru așa ceva. A fost o sărbătoare la care au fost invitați și autorii, și interpreții pieselor, iar o parte din ei au și venit (mai puțin Cristian Vasile, care avea ceva cumetrie sau botez, nu mai țin bine minte). Grimușii ne-au onorat făcându-ne deschiderea (am întors și noi gestul la lansarea Egretta din Cluj), iar prietenii noștri cei mai buni ne-au susținut cât de mult a fost nevoie (adică mai mult decât s-a putut).
Turneul care a urmat a fost greu, pentru că am lucrat cu patru toboșari diferiți (Marcel Moldovan, Alex Szüz, Cristi Mateșan și Vlad Bolborea) și un percuționist (Gabriel Bălașa) care a fost la un moment dat destul de inconștient să țină un concert întreg în spate, dar a meritat din plin. E un pic ciudat acum să reascult albumul pentru că au trecut niște ani, dar îmi place în continuare de mor. Sper că și vouă măcar pe jumătate. Foarte curând va apărea și o reeditare.
Mai jos aveți ambele variante la Scrisoare de bun rămas.
Marius
„La corul de final m-au ajutat Dan Georgescu, Sergiu Mitrofan și Clara Lițescu (sunetista de live cu care am lucrat o grămadă de ani). A fost foarte ciudat când a trebuit să scriu “giacardea cardea”-urile pe o foaie pentru ăștia micii (Sergiu le știa, evident).”
Giacardea cardea,
Gialinomura,
Giamura-mur(e)a
Ce păcat!…
– soriii că parafrazez așa versurile piesei. Da’ nu mă pot abține.
Zbor lin, Nicu Covaci.
Acum bancul cu statuia poate deveni realitate. Putea să mai aștepte totuși…