Nouă – Un fel de Making of…

by Dan Byron 25 aprilie 2024

Povestea albumului Nouă e complexă și are multe aspecte. Nu mă simt în stare să o pun cap la cap pe toată, dar am să încerc să scriu aici o părticică din ea. Iar dacă sunt aspecte pe care le voi sări, o voi face ori intenționat, ori pentru că-s babalâc și tind să uit. You’ll never know. 😋 

Aparent, aceste două poze nu au nicio legătură între ele. Prima e de la protestul din 10 august 2018 din Piața Victoriei, București. A doua e făcută pe o plajă din Sicilia. La protest încercam să îndreptăm strâmbăturile unei clase politice care ne ia la mișto dintotdeauna. Pe plaja din Sicilia am avut într-o noapte o conversație despre emigrare cu trei amici — unul dintre ei stabilit de jumătate de viață acolo, ceilalți doi pe picior de plecare spre Franța (poza e de anul trecut, în noaptea cu pricina nu prea-mi ardea de așa ceva).

Mi-a fost foarte greu să transform momente de genul ăsta în cântece. Eram prea implicat. Iar când ești prea implicat, niciun cuvânt nu pare să egaleze cu adevărat starea pe care o ai. Limbajul sună superficial — oricât ai încerca să pui degetul pe rană, parcă tot timpul nimerești pe lângă. Iar câteodată îți ia mai mult decât ai crede să ajungi la niște formulări acceptabile, mai ales dacă scrii într-o limbă pe care o cunoști. 

Pe Nouă apar două cântece foarte vechi. Pe unul l-am scris prima dată în 1999 (Cântec de leagăn), pe celălalt în 2000 (Acasă). Le-am abandonat pe amândouă pentru că sunau penibiluț, deși ideile nu erau rele. Problema principală era textul, însă nici muzical nu reușisem să mă exprim prea bine. N-aveam destulă experiență. În plus, la puțin timp după ce le-am scris, am fost cooptat în Kumm și apoi în Urma, unde chiar nu se potriveau. 

De-a lungul anilor, cele două au fost cam ca animăluțele din Pet sematary. Din timp în timp, când mă așteptam mai puțin, ieșeau la suprafață și mă bântuiau. Primul, cel din ’99, voia să fie un fel de anti-imn. Al doilea era închinat naturii. Le-am rescris pe amândouă în 2019. Grea operațiune. Demoitis-ul poate apărea și în cazul demo-urilor mai puțin fericite. 

O altă piesă mai veche a fost Apă și cer. O scrisesem în engleză prin 2014 și se referea la propria-mi emigrare, care din fericire nu s-a mai întâmplat. Demo-ul de atunci apare pe The Vault, bonus-ul cu rarități din box-set-ul apărut când byron-ul a împlinit 10 ani. A fost destul de complicat s-o refac în română, am scris mai multe versiuni până am ajuns la cea de pe album. Bine, asta fac oricum cu toate cântecele. Le refac de n ori până ajung să fie înregistrate și scoase în lume într-o formă cât de cât acceptabilă. Reiterația nu e unealta mea preferată, dar poate fi foarte eficientă. Nu poți fi mereu deștept din prima, știi ce zic? 

Scânteile anumitor piese au fost spontane — versurile “Nu pot să dorm/Pereții casei mele cântă în somn” au fost stârnite inițial de vecinul de dedesubt, care asculta manele la 7 dimineața și nu se sfia să dea tare, iar “Lasă-mă să dorm, nu mă mai trezi…” a fost reacția mea la emigranții care mi se tot învârteau în cap în dimineața de după discuția pomenită mai sus. 

Consumatori de vise cred că a fost piesa cea mai muncită, cea care a avut cele mai multe versiuni și cele mai nasoale blocaje. Prima dată nici măcar n-avea refren, era o chestie destul de amorfă. Dan Georgescu (adică Dănuț) a insistat să-i fac unul, zicea că i se pare neterminată. Nu-l înțelegeam atunci. Acum, ascultându-i primul demo, mă bușește râsul. Cum naiba să n-aibă refren??

Nouă a fost tras în mai multe sesiuni, în mai multe locuri. Am înregistrat un pic la Cincșor, într-un fost hambar transformat în pensiune, apoi grosul la Unda, studioul cu care lucrează Dănuț, încă un pic prin sala de repetiție (chitări electrice) și acasă la un anume Alex Pscheidt (pian). La Cincșor s-a întâmplat să ne viziteze Lucia. N-aveam neapărat vreo intenție să colaborăm, suntem pur și simplu prieteni, dar dacă tot era acolo, iar textul de la Continuum — cântecul la care tocmai lucram — era un dialog între două persoane, cum să nu fi profitat de ocazie? Așa îmi place când lucrurile se așează de la sine…

Hai să-ți arăt câteva poze cu câteva din momentele astea cheie. 

Botezătorul albumului a fost Laszlo Demeter (adică Döme), care a insistat că Nouă este cel mai potrivit titlu. Unul dintre motive a fost că a dat peste statistica din articolul ăsta. Altul că e despre România în general, drept urmare am putea să ni-l dedicăm.

Fotografia de pe copertă e făcută de prietenul meu, Cristian Șuțu, la Târgu-Neamț. Mi-a rămas pe creier de când mi-a arătat-o prima dată și am adus-o în discuție când căutam idei pentru copertă. Cele de pe interior și toată grafica (și clapele, evident) sunt operele unui alt prieten (și coleg de trupă și de cameră de hotel de vreo 17 ani încoace), Sergiu Mitrofan, zis și 6fingers.

Nouă a venit și cu un soi de rebranding — un logo nou, foarte mișto, creat tot de Sergiu. Nu e de mirare că unii au senzația că e primul nostru album. Ca idee, e al șaptelea, dar să zicem c-ar fi primul dintr-o nouă eră.

Campania de PR a fost foarte mișto. Cristian a reprodus coperta pentru toți participanții la petrecerea de lansare, iar la concertul de la Arenele Romane a mai făcut odată exercițiul ăsta sisific cu unii din participanți. Campania, creată de Overground Music, împreună cu Dona Teșcovschi și Simina Ignat,  a câștigat Silver la Romanian PR Award la secțiunea Culture, Art. Very proud! Dacă ar fi existat în RO și premii pentru muzică, probabil câștiga și albumul ceva. Nu că aș crede în premii, dar te pot ajuta în viață, știi ce zic?

Dincolo de aparenta coerență care rezultă din cele scrise și arătate mai sus, vara lui 2019 n-a fost deloc una liniștită pentru byroni. Se acumulaseră frustrări care se vărsaseră tumultoase în tensiuni și certuri fără precedent în istoria trupei. Ba chiar la un moment dat eu însumi propusesem să punem punct. Era destul. Nu vedeam cum am putea să funcționăm așa. Nu mai lansaserăm un album de patru ani — bine, fuseseră albumele solo din 2017, dar nu se pun —, iar Nouă se încăpățâna să rămână în stadiul de proiect. Nu mai aveam energie să-l terminăm. Era cam jumătate gata, dar cealaltă jumătate pur și simplu nu exista, iar noi eram pe drumuri aproape încontinuu și aveam nervii praf. Cu toate astea, în vara respectivă — nu știu cum naiba — ne-am luat un ultim avânt și l-am terminat și de scris și de înregistrat, iar Dănuț a făcut un efort supraomenesc să-l mixeze și masterizeze pe ultima sută de milimetri, cu un picior în burnout și unul în concertele curente și repetițiile pentru turneul ce urma (în burnout ajunsese și Döme, străduindu-se să-și păstreze jobul și să inventeze clipuri fără buget pentru viitorul album — asta în timp ce ne învârteam pe interior în cercul granițelor —, dar n-am aflat decât mult mai târziu). Știu că treburile astea nu s-au văzut din exterior și probabil merit să fiu muștruluit de echipa de PR — care și-ar dori poate să afișăm o imagine mai puțin încrâncenată —, dar n-am cum să povestesc despre nașterea lui Nouă fără să spun măcar un pic ceva și despre asta. Asta nu înseamnă că 2019 a fost doar un an cu ploaie și ceață, evident, am avut și zile însorite, am petrecut, am râs și am călătorit, dar feelingul general nu a fost tocmai roz. 

Lansarea a fost magistrală, nici prin gând nu ne trecea c-o să iasă atât de bine. Uite aici un fragmențel:

Am terminat turneul la începutul lui martie 2020 și apoi am mers din nou la Cincșor, în același fost hambar în care făcuserăm primele înregistrări, unde am cântat albumul de la un capăt la altul în fața camerelor de filmat strunite de Vladimir Ivanov, singuri într-o cameră mare și albă, anticipând fără să vrem majoritatea manifestărilor artistice din următorii doi ani și închizând cumva cercul. A venit și Lucia, cu care am cântat și o versiune pentru Nouă în Biserica Fortificată din sat. 

Apoi ne-am dus la cumpărături în Făgăraș, ca să fim siguri că mai apucăm ceva, și am plecat speriați spre casă. În următoarele luni aveam să ieșim doar ocazional și numai de nevoie. Dar asta știi, că le-ai trăit și tu, și oricum din punctul ăsta începe istoria unui alt album… 

Nouă a apărut în sfârșit și pe vinil. Îl găsești la noi în shop, pe la concerte și prin tot felul de cărtureștiuri și alte magazine de specialitate.