O seară cu Steven Wilson

by Dan Byron 4 mai 2016

Blocuri, lumini se aprind, se sting, la început aleator, apoi din ce în ce mai ordonat. Proiecția uriașă din spatele scenei ne introduce în urbanul sărăcăcios, în lumea clădirilor cu zece sau mai multe etaje, universul necunoscuților, al indivizilor care trăiesc fără să lase urme, un cartier ca oricare altul în care ar putea locui o oarecare Joyce Carol Vincent, o femeie care ar putea muri în apartamentul ei fără ca cineva să observe (a fost găsită după mai bine de doi ani). Câteva minute mai târziu intră Adam Holzman, care se apucă să cânte First regret, introducerea în Hand. Cannot. Erase. Sunt la Sofia, la etajul 7 al Palatului Național al Culturii, într-o sală de vreo 1000 de locuri pe scaun. E sâmbăta mare, ar fi trebuit să fiu la Bistrița, să mănânc sarmale asezonate cu pălincă și să mă uit la TV cu familia, dar pur și simplu nu puteam rata un așa eveniment. Pe Steven Wilson l-am mai văzut cu Porcupine Tree la Budapesta în 2009, dar nu sunt genul care doar bifează nume într-un carnețel. Sunt multe concerte la care nu m-am dus și care au fost la o aruncătură de băț de casă, cu artiști pe care i-am ascultat cândva dar acum pur și simplu nu mă mai interesează, și sunt multe concerte pentru care am trecut granița, câteodată am bătut chiar mii de kilometri, încercând să țin pasul cu prezentul, cu numele care acum contează, nu peste douăzeci de ani. Așa că am schimbat Bistrița cu Sofia și sărbătoarea vieții cu un concert rock. Nu pot să nu-l observ pe individul din fața mea, care are tricoul turneului, cu toate datele pe spate. Scrie alb pe negru „03 May  – Bucharest”. Nu vreau să știu ce s-a întâmplat, se zvonește că cineva a dat o țeapă. Nu m-ar mira să fie adevărat.

Wilson intră pe scenă modest, fără niciun tamtam, desculț, ca întotdeauna, cu fața lui de tocilar de anul 2 de facultate. Dacă n-aș ști cine e nici prin cap nu mi-ar trece că omul ăsta a fondat atâtea proiecte faine (No-Man, Porcupine Tree, Blackfield) sau că a remixat o groază de albume vitale ale rock-ului progresiv șaptezecist. Iar dacă n-aș ști că are 49 de ani nici prin cap nu mi-ar trece că a sărit de 30. E mult mai vorbăreț decât îl știam, foarte coerent, autoironic, își cere scuze că n-a ajuns până acum în Bulgaria (și-a cerut și la Budapesta, când cu Porcupine-ul), ne îndeamnă să ridicăm mâna dacă înțelegem engleza. Asta după ce a terminat cu primele două piese care au însumat peste 15 minute. N-am camera la mine, nu m-au lăsat cu ea înăuntru. Culmea e că am făcut rost de acreditare foto, dar ar fi trebuit să intru după începerea concertului împreună cu ceilalți fotografi, să ies după două piese, după care să reintru pe intrarea publicului. Complicat. Am venit să mă bucur de muzică, nu să-mi fac nervi.
Hand.Cannot.Erase. este un album inspirat din tragedia lui Joyce de care vorbeam mai devreme, dar nu respectă scenariul, nici n-ar avea de ce (dacă vreți să aprofundați cazul n-aveți decât să căutați documentarul Dreams of a life). În schimb ne oferă alte și alte unghiuri asupra vieții ăsteia anonime în care se scaldă majoritatea dintre noi. Spre exemplu ascultați această tristețe de piesă (Wilson se pricepe teribil de bine la piese melancolice) numită Routine.

Sper că ați ascultat până la capăt și ați apreciat atât vocea Ninetei Tayeb cât și corul de copii The Cardinal Vaughan Memorial School și solistul Leo Blair, care îți rupe inima cu notele alea acute de la minutul 2:37 încolo.

Culmea e că Hand… are o grămadă de părți foarte luminoase, așa cum nu prea am întâlnit până acum la sus-numitul cantautor. Spre exemplu piesa care dă și titlul albumului ar putea intra cu ușurință la orice radio, e foarte prietenoasă.

E interesant cum ajunge un om de la albume trase în dormitor pe casete la a avea trupă internațională și apoi proiect solo internațional cântând muzica asta absolut ne-comercială, tributară declarat progresivului șaptezecist, cu piese ce se învârt în jurul a zece minute, cu armonie de multe ori jazz-istică și solo-uri prelungite. Și e haios că majoritatea își închipuie că alde Guthrie Govan, Marco Minnemann (cei doi mari absenți de la Sofia, înlocuiți temporar de Dave Kilminster și Craig Blundell) sau Nick Beggs vin să cânte cu SW doar din prietenie. Business-ul e business, iar SW plătește bani serioși ca să aibă muzicienii ăștia atât de buni. Dar oamenii pun și suflet (adică sunt profesioniști până la capăt), probabil de aia pare că o fac pe ochi frumoși.
 
Încă de pe vremea Porcupine Tree-ului, Wilson are un obicei – concertele din turneul de promovare sunt împărțite în două: în prima parte se cântă integral albumul nou, iar în a doua se amestecă piese din toată cariera. La Sofia n-a făcut excepție, iar în a doua parte s-au cântat atât piese SW de pe alte albume, cât și câteva Porcupine-uri, printre care Lazarus (dedicată lui David Bowie tocmai pentru că se numește la fel ca ultima lui piesă), Sleep together și The sound of muzak. În plus, la bis a introdus și Sign O’ Times, în memoria regretatului Prince, un gest pe cât de neașteptat, pe atât de frumos. Știu mulți muzicieni pentru care pop-ul e un tabu. Wilson e prea matur pentru prostii din astea. A terminat cu The raven that refused to sing, o altă rupătoare de suflet de pe albumul cu același nume, după aproape trei ore de muzică pură, de care nu m-aș fi săturat nici până a doua zi dimineață.
N-am fost să iau lumină, dar m-am întors acasă mai luminos, iar a doua zi căutam pe net să văd pe unde mai are concerte.

P.S. Dacă aveați vreo îndoială, vă recomand cu căldură Hand.Cannot.Erase. și The raven that refuse to sing and other stories. Sunt două bijuterii pe care eu le-am ascultat încontinuu de când am ajuns acasă. Luați-vă însă și răbdarea cu voi, după cum spuneam, piesele sunt foarte lungi (însă nu plictisitoare).