Otherside – Neverending

6 septembrie 2016

“E mai ieftin decât ai crede” îmi spune Victor, în timp ce îmi deschide ușa studioului său din cartierul Primăverii. O anticameră mică, cu o canapea albastră și lumină de neon și o cameră un pic mai mare, cu o masă pe care sunt așezate câteva ustensile indispensabile (un monitor legat la un laptop, un controler midi, o placă de sunet și un preamplificator, flancate de două monitoare, un microfon și un sintetizator), un lampadar de la Ikea pentru atmosferă și un ventilator-turn pentru ocolit temperaturi de cuptor, formează maternitatea pieselor Otherside. Victor stă la câteva minute distanță (îmi repetă “e mai ieftin decât ai crede”-ul de mai înainte) și își petrece în studio majoritatea timpului. Aici a înregistrat primul album, Neverending, pe care eu îl ascult de câteva luni obsesiv. Nu face parte neapărat din spectrul meu obișnuit de audiție, dar îmi place de mor și încă sunt surprins de sound-ul incredibil creat chiar în această cameră, comparabilă în aparatură cu chilia unui călugăr. Sculele nu sunt nici cele mai scumpe, nici cele mai deosebite de pe piață, sunt destul de bine familiarizat cu cele mai multe dintre ele, nimic din încăpere nu justifică rezultatul. În mod normal, pentru un asemenea album, în State ar fi lucrat o armată de oameni și ar fi costat nesimțit de mult. Ascultăm la un volum foarte tare vreo trei piese noi, mult mai funk decât cele de până acum (din nou cu un super-sound, dar asta nu mă miră), una dintre ele în română, prima încercare de text a lui Victor (pentru Neverending a colaborat cu Mika Moupondo, Elena Moroșanu (pe numele ei de scenă Helen – a scris și muzica refrenului de la December, pe care a și cântat), Cristian Iacob și Andrei Petreanu). Anxietate este cuvântul care îmi rămâne în cap la sfârșit. Îi spun că e prima oară când îl aud într-o piesă pop. Râde. Mă atenționează să nu fiu atent la texte, de obicei face schițe fără să aibă și cuvinte și improvizează într-o limbă inventată care seamănă cu engleza. Piesa în română e o excepție, dar e încă în lucru. Plecăm în oraș și pentru o vreme nu știm unde să ne oprim, nu prea ar vrea în Centrul Vechi, e prea mare haosul. Nu-mi ia mult să-l conving însă că pe Gabroveni e liniște, așa că ajungem pe terasa aceluiași Beer O’Clock, să îmi povestească de ce a lăsat baltă mainstream-ul și s-a apucat de făcut muzică cu sufletul.

Victor Bouroșu (nu, nu e o glumă, pe omul ăsta chiar îl cheamă Redbull) are 32 de ani, o freză foarte cool, imposibil de uitat (a venit la un concert de-al nostru cu o șapcă pe cap și nu l-a mai recunoscut nimeni, a început să facă din nou cunoștință cu fiecare), iar tricoul cu Rat Pack nu îi ascunde suplețea. Fumează stângaci ca un începător Vogue Lilas Slim și preferă berea “normală” și rece (i se aduce Dinkelacker Pils, singura de gen rămasă în toată berăria, în timp ce eu încerc un Pale Ale de la Oakham). E originar din Brașov, dar s-a mutat în București acum mai bine de zece ani, fugind de plafonare și orizonturi închise.

S-a apucat de cântat vocal pe la 6 ani, călcându-i pe urme fratelui său chitarist la Palatul Copiilor din Brașov, pe vremea aceea un fel de castel pe drumul spre Poiană. Acolo a învățat bazele și a avut prima trupă (fuck, omul ăsta a avut prima trupă la 6 ani jumate…). Festivalurile de tip Steaua de cristal sau Ursulețul de aur au devenit terenul lui de joacă, încălzirea pentru cariera de mai târziu. La 13 ani a primit un pian de jucărie, iar asta l-a cam scos de pe șină. A renunțat complet la cântatul vocal și a început să studieze asiduu, de unul singur, să frece clapele toată ziua bună ziua, că doar-doar o ajunge (iar) ca frate-său să cânte în “crâșmă”. În aproximativ un an a ajuns să performeze cu oameni mult mai mari ca el prin toate localurile din Brașov și din Poiană. Apoi, la 18 ani, ca tot muzicantul care se respectă, a plecat pe vapor. Știu o grămadă de oameni care au făcut-o, pe unii dintre ei îi știm cu toții (Sting spre exemplu). E o lume ciudată, riguroasă, dură, din care nu prea ai cum să te întorci la fel cum ai plecat. A trebuit să învețe 300 (trei sute!!) de piese (majoritatea foarte grele) într-o lună. Aveau opt show-uri diferite de susținut, în mare parte bazate pe musicaluri de pe Broadway sau de la Hollywood. Își aduce aminte cu groază de America, o piesă extrem de simpatică și foarte dificilă din West side story. Nefiind cititor de note, a trebuit să stea cu casetofonul lângă pian să o învețe după ureche, o chestie mult mai grea ca orice partitură. I-a luat trei luni să se acomodeze cu repertoriul și cu programul infernal – 5 ore pe seară (în fiecare seară), cu 15 minute libere, iar după zece luni a clacat, și-a dat demisia și s-a mutat în București, la pomul lăudat.

Capitala nu l-a primit chiar cu brațele deschise, a trebuit să facă o serie de compromisuri ca să poată supraviețui, iar parcursul ăsta l-a condus până la urmă în lumea main-stream-ului și la vise mai mari decât plapuma. În timp ce acasă studia asiduu jazz și funk, încercând să înțeleagă și să imite zeități ale genurilor, pe scenă apărea alături de Dana Nălbaru sau Paula Seling. Nu își amintește cu plăcere de acea perioadă, îmi povestește cum încerca să pretindă că nu e acolo purtând câte o șapcă (despre care vă povesteam mai devreme cât de eficientă e în cazul lui). O gură de aer a luat cu Slang, care nu aveau cine știe ce venituri, dar cântau chestii mult mai apropiate de gusturile sale.

Însă primul și cel mai mare pas în main-stream l-a făcut când a început să cânte cu Morandi, cu care a dat ture de Europa și Rusia timp de vreo cinci ani. Lumea i s-a transformat complet, condițiile erau cu totul altele, avioanele la clasa întâi, hotelurile de cinci stele și limuzinele după care alergau groupies au devenit niște chestii complet obișnuite. Culmea e că în România nu erau apreciați, dar afară rupeau fâșul. Îmi povestește de sumele primite de la Credidam și mă ia cu amețeală. Să mai zică cineva că nu există diferențe între main-stream și underground. Bineînțeles că a cheltuit tot, și-a cumpărat toate sculele pe care le visa, s-a plimbat prin lume, etc., și bineînțeles că angoasa (unui instrumentist bun care cântă într-un proiect de succes care nu-i aparține) nu a întârziat să apară, așa că împreună cu ceilalți instrumentiști de la Morandi (în paralel cu trupa-mamă) a pus-o de un proiect nou, Sonichouse, pentru care s-a apucat să scrie muzică și să facă producție pentru prima dată (de fapt a mai avut o tentativă când avea vreo 14 ani, cu o trupă numită Vertigo, dar n-a ajuns niciodată pe disc). În plus, negăsind un solist vocal potrivit, a trebuit să se reapuce de cântat vocal, model fiindu-i Jay Kay de la Jamiroquai. Bineînțeles că oamenii și-au închipuit că gata, vor rupe în Europa exact ca Morandi, ceea ce nu s-a prea întâmplat, iar de muncit nu prea au avut chef, lăsându-l pe Victor să se ocupe de tot. Albumul Supersonic este scris pe fondul unor frustrări transformate în atacuri de panică și stări de anxietate care l-au făcut să bată spitalele și să cheme de nenumărate ori salvarea, crezând că are probleme cu inima și fiind convins că o să sufere un atac cerebral. Nu se simte asta în muzică, ba chiar ți-ai putea închipui că a fost conceput pe o plajă însorită, într-un hamac, cu un cocktail colorat în mână. Zidul clădit de nepăsarea colegilor, care nu voiau să investească o lețcaie, în schimb aveau pretenții să aibă aceleași condiții ca la Morandi i-a dărâmat încet încet visele. Curând a realizat că nu poate să o mai ducă mult așa și că îi trebuie neapărat un proiect comercial, care să rupă pe radio, să-i aducă bani și să depindă numai de el. Așa a apărut Viky Red.

A scris niște piese ultra-ușurele, numai bune pentru alde Zu & co, și a bătut palma întâi cu Media Pro, apoi cu Fonogram. A ajuns pe toate radiourile comerciale în heavy-rotation, pe toate posturile TV care transmit clipuri, contul de youtube i-a fost asaltat de milioane de curioși, etc., dar în tot timpul ăsta nu l-a căutat nimeni pentru vreo cântare. A avut fix două concerte plătite și două pro-bono în trei ani, și asta pentru că îi cunoștea pe organizatori. Stările de anxietate s-au accentuat, salvările și spitalele au devenit banalități de zi de zi, a apelat la un psiholog, ba chiar la un șaman, etc., etc., până într-o zi când s-a produs un declic. Din acel moment a lăsat totul baltă și s-a apucat să facă muzică așa cum îi place lui. „Am zis gata, fă o piesă, nu te mai gândi la radio, nu te mai gândi la nimic, la tot ce credeai înainte, uită de tot!” A compus și înregistrat Running high și când a salvat-o și a trebuit să scrie în metadata artistul a hotărât că Otherside e cel mai potrivit nume pentru noua chestie. Albumul Neverending a fost pastila contra anxietății care încă îl bântuie. A compus/cântat/înregistrat/mixat/masterizat singur tot, a lucrat la el ca nebunul, zi lumină, l-a terminat o dată și a luat-o iar de la capăt, până a sunat așa cum visa. Victor e un paradox – un vocalist care bea bere rece ca gheața și n-are mai niciodată probleme cu gâtul, un pianist care nu știe note (se spune că dacă vrei să faci un pianist să se oprească din cântat îi iei partitura din față, iar dacă vrei să faci un chitarist să se oprească îi pui partitura în față), un tip care mixează la volum maxim (ceea ce e absolut contraindicat, pentru un sunetist e fix ca berea rece pentru un vocalist), neștiind foarte bine ce face, neavând studii nici de mixaj, nici de mastering, nici de producție, făcând totul din bun-simț și din plăcere. După părerea lui, totul depinde de tonurile pe care le alegi, mixajul sau masteringul sunt doar o concluzie a lor.

Terminăm berile și mergem la degustat de vinoase și spirtoase la mine. Stăm mult după miezul nopții ascultând fel de fel de idei, ale mele sau ale lui, comentându-le, disecându-le, sfătuindu-ne. Reportofonul rămâne însă închis într-un colț, iar cuvintele se pierd în aburii alcoolului…

P.S. Otherside live este o altă experiență, o trupă foarte profi, cu Hanes Radu la tobe, Radu Anghel la bas și Victor (care și-a păstrat numele de scenă, Viky Red) la clape și voce. I-am văzut la Casa Universitarilor pe la începutul verii și am fost foarte impresionat. Deși folosesc practic alte tonuri (toba și basul fiind reale), reușesc cumva să păstreze farmecul de pe înregistrare, groove-ul ăla care te mișcă și atmosfera visătoare izvorâtă din ființa paradoxală a lui Victor. De curând au făcut un live-session foarte frumos în pădure.

comentarii

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.