Patru albume românești faine din octombrie 2018

În octombrie care s-a dat jos la stația precedentă s-au lansat foarte multe albume faine, mult mai multe decât aș putea eu să vă recomand. Drept urmare am împărțit articolașul meu lunar în două articolașe, primul naționalist și al doilea internaționalist. Carevasăzică:

Luna Amară – Nord

Cu Luna Amară am o istorie lungă, cu unii dintre ei mă știu de dinainte de Tanagra Noise, am repetat în aceeași sală niște ani, am trăit împreună o mulțime de momente faine și câteva nasoale, i-am văzut în zeci de concerte, i-am criticat mult și i-am lăudat puțin, iar cu byron-ul am cântat de-a lungul vremii două dintre piesele lor, iar una a ajuns pe albumul Perfect. Cum s-ar zice ar putea avea pile. Dar asta e întotdeauna foarte discutabil, că mă știu cu o groază dintre oamenii care lansează discuri în România și mulți dintre ei nu apar în recomandările mele. Nord este al șaselea disc Luna Amară, un fel de revanșă a distors-ului după cumințenia din Aproape (excelentul EP lansat acum doi ani, un fel de frățior al lui Don’t let your dreams fall asleep), o revenire a tandemului bipolar Nick-Mihnea (pe Aproape Mihnea s-a abținut de la cântat voci principale), omogenizat însă de folosirea exclusivă a limbii române. Un pic de grunge, un pic de progressive, o încercare (nereușită după părerea mea) de hip-hop, probleme existențiale (ca la toți rock-erii) multă musculatură sonică și un album foarte bun făcut de o trupă cu multă experiență în spate (anul viitor împlinesc 20 de ani), care are încă drive-ul necesar să facă muzică bună.  

Jurjak – Blues Berry

Nu vreau să mă apuc acum să aberez, să spun că Jurjak e veriga lipsă din lanțul trofic al muzicii românești, dar dacă Jurjak ar fi fost posibil să se întâmple acum cincizeci de ani, sunt convins că altfel ar arăta peisajul sonor de pe piciorul ăsta de plai. Să mă explic. Acum cincizeci de ani, cenzura comunistă era atât de fermă, încât sugera puținelor trupe de rock’n’roll existente să cânte cover-uri, iar dacă prin absurd se hotărăsc totuși să scrie muzică originală, să folosească texte din poeții clasici ai României. Bineînțeles, dacă venea cineva cu texte originale, acestea erau căutate și-n chiloți de referiri la occident, de critici la adresa partidului, etc., iar procesul ăsta dura destul de mult încât să faci piesele uitate sau să-ți iei câmpii. Au fost unii care au insistat, dar foarte mulți au cedat și s-au supus sistemului – vezi trupa Mondial. Revenind la Jurjak, e primul caz pe care îl știu de cantautor român care preia bucăți din texte clasice și le modifică după cum îi e placul, le adaptează limbajului contemporan, ba chiar le face parte din estetica lui personală, amestecându-le cu un pic de blues și o picătură de muzică electronică, relaxat, cu un colț de zâmbet șugubăț sub pălărie și destul tupeu încât să preia o piesă Holograf din 1987 (de pe un album care mie îmi provoacă doar repulsie) și s-o facă să pară a lui.    

Vița de Vie – Șase (-)

În sfârșit Vița a terminat proiectul început acum doi ani cu cele două EP-uri cu magneți care împreună formează albumul Șase (în ciuda titlului aparent evident este al șaptelea al trupei – deși dacă punem la socoteală și best of-ul și acusticul e chiar al nouălea – la fel cum Doi este al patrulea, așa că nu mai încercați să înțelegeți, eu am renunțat acum ceva vreme). Mi-a plăcut foarte mult și prima parte a albumului, am simțit o maturizare, mai ales în versuri – ce-i drept nici Adi nu mai are douăzeci de ani să mai enunțe teribilisme stângace (în schimb n-a scăpat de pronunția colțuroasă a limbii române și probabil n-o s-o facă niciodată, iar dacă o va face, mai mult ca sigur n-o să-l mai recunoaștem 😉 ). Dincolo de faptul că mi-a fost greu să înțeleg versurile în câteva locuri (și nu neapărat din cauza pronunției de care vorbeam, ci mai mult din cauza mix-ului, cu vocea ușor îngropată, ca în anii ’90), sound-ul albumului este excepțional, dar cu așa personal nici măcar nu e de mirare. Pe de altă parte, din orice unghi l-ai privi, Șase nu are niciun hit, vremurile cu basuri, tobe mari și sunetul mai tare se pare că s-au cam terminat. Ce bine!   

Dimitri’s Bats – Mess

Last, but not least, generația nouă lansează și ea discuri demne de atenție, iar Dimitri’s Bats e o trupă care merită cu siguranță băgată în seamă. Nu știe ea încă să își organizeze live-urile, dar pe disc e foarte tare, iar muzica pe care-și propune să o facă e cu adevărat cool. Probabil vă amintiți că v-am mai pomenit de Radu, vocalistul trupei, într-unul din articolele despre Werchter – era vecinul de camping și unul dintre oamenii cu care am umblat pe la concerte (ne știm de mult, de când a participat la Rock Your Highschool cu Sophisticated Lemons). Deci ziceam de Dimitri’s Bats. Nu știu de unde vine numele, e cel puțin cretin (cred că asta a fost și ideea), însă chiar nu contează, EP-ul Mess e de departe cea mai modernă chestie din articolul ăsta, se simte de la o poștă că oamenii au copilărit pe când exista deja internet iar audițiile cu contemporani erau la degetul mic. Niște electro, un pic de indie și mult groove, totul în engleză, fără frustrări aiurea, fără moșteniri autohtone sau tristețuri devenite ocazional muzici. I love it!