Radiohead, PJ Harvey și Matt Corby dau dependență

N-am mai scris demult despre ce ascult, nu din cauză că n-am ascultat, ci pur și simplu pentru că viața mea e plină de activități care se hrănesc cu timp, iar bloggingul nu face parte neapărat dintre ele (deși și ăsta e pofticios nevoie mare).
Radiohead este probabil cea mai originală trupă din ultimii 20+ de ani. O ascult de când cu Creep, imnul ciudățeilor din anii ’90 al cărui stigmat a bântuit-o peste un deceniu, majoritatea lumii asociindu-o doar cu acea piesă. M-am bucurat de fiecare dată când a apărut un album nou, de multe ori mi-a luat ceva vreme până să înțeleg noile experimente (la Kid A m-am împotmolit pe moment, apoi a devenit o obsesie, în schimb King of the limbs încă rămâne un mister), am admirat tacticile de marketing și frumoasa nebunie care o înconjoară ca o aură. Cel mai recent album Radiohead e un drog. Îl ascult din ziua în care a apărut de câteva ori pe săptămână în diverse momente ale zilei și în diverse împrejurări, îl am în telefon, pe calculator, mi l-am luat pe vinil, etc., etc. Nu mă pot sătura, îmi dă o stare foarte bună, de zen aș putea spune. Aproape că nu-l pot compara cu nimic, e meditativ și frumos și ciudățel. Dacă n-ați făcut-o deja, recomand călduros să ascultați A moon shaped pool, deocamdată e cel mai bun album pe care l-am ascultat anul ăsta. Și dacă l-aș adăuga la lista asta, ar fi clar în prima secțiune.

PJ Harvey nu încetează să mă uimească, se tot reinventează de mai bine de douăzeci de ani, găsește tot timpul cuvinte noi în limbajul ei pe jumătate inventat. De data asta a înregistrat cu martori, dar nu oricum, ci foarte organizat. Pe perioada creației, studioul se putea vizita la fiecare 45 de minute (contra cost, evident), iar musafirii puteau urmări prin niște geamuri „one way” tot ce se întâmpla înăuntru. Bineînțeles, nimeni nu avea voie să deranjeze, mobílele erau închise la intrare și fotografiatul era interzis. Polly Jean în vitrină pusă la vânzare. Genial. Nu știu dacă aș fi putut să mă concentrez în locul ei. Albumul este o altă mică bijuterie, în mood-ul ei obișnuit, ciudățel și întunecat. Îmi plac coralele în unison la nebunie! Căutați The hope six demolition project. Dacă nu vă place din prima, dați-i timp, de multe ori albumele valoroase par inabordabile la început.

După nu mai puțin de cinci EP-uri, Matt Corby (a nu se confunda cu Kevin Morby) a lansat în martie anul acesta primul său album, Telluric, o mixtură interesantă și foarte feelingoasă de soul, indie și folk. Criticii n-au fost prea buni cu el, probabil pentru că a concurat în adolescență la Australian Idol, ceea ce nu-i face nicidecum cinste, dar nici nu e vreun motiv pentru ignorare. Omul e un artist veritabil la cei 25 de ani ai săi, iar dacă n-aș ști că e alb, n-aș prea crede.
Luați de serviți, e bun rău.