Rock Werchter 2013 – ziua 4

Nu-mi vine sa cred ca Werchterul de anul asta s-a terminat. Iar daca stau sa ma gandesc la concertul Laurei Mvula, primul pe care l-am vazut in intregime la festival, parca s-a intamplat acum o luna. Am lasat in urma un camping care parca a trecut printr-un razboi, am inceput sa inteleg de ce organizatiile studentesti care se ocupa de el nu isi permit mai mult de trei ghisee la venire. Ii costa prea mult curatenia. Ultimul cocalar manelist din Romania, dupa ce si-a facut gratarul trei zile la rand in poiana la padure, nu lasa in urma lui ce au lasat belgienii. Diferenta e ca la ei pana maine o sa fie luna.

Am inceput ultima zi de festival la scena Klub C cu un concert Tom Odell. Pustiul, in varsta de numai 22 de ani, a cantat impecabil, cu nerv, emotionat nevoie mare la vederea publicului foarte numeros si entuziast. De fapt cred ca entuziast e un atribut potrivit pentru tot publicul de la festival. Dupa Another Love efectiv nu se mai opreau din urlat si aplaudat. Am ascultat albumul lui, Long way down (ma intreb daca titlul e inspirat de cartea lui Hornby), pe drum spre Belgia si mi-a placut foarte mult. Live e si mai bun. Ce-i drept nu prea se ridica de la pian, dar cred ca nici nu e nevoie.

Am plecat la ultimele piese din concertul lui Odell si am fugit la The Barn, unde urmau cei de la Alt J. Albumul lor, An Awesome Wave (singurul de altfel), castigatorul Mercury Prize-ului de anul trecut, a mers pe repeat multa vreme acasa la mine. Nu ma asteptam insa sa il cante asa de bine si live. Aproape ca au repectat ordinea pieselor, fara sa ocoleasca pasajele mai ciudate, in doar doua voci si nimic altceva, prezente pe album. Ce m-a uimit total la concert a fost tobarul, care a renuntat complet la fus si cinele, parti vitale ale unei tobe, folosind in schimb o tamburina si un cowbell. In plus avea doua bongosuri si un glockenspiel. Sunetul general al trupei este din cauza asta foarte aerisit si foarte clar. Pe de alta parte, omul este un tobar senzational. M-a mai distrat ca purtatorul de cuvant al trupei este claparul, vocalul n-a scos o vorba. O fi timid.

Dupa o pauza de mancat/baut o bere, etc., ne-am intors la Klub C sa-l vedem pe Asaf Avidan. Va spun eu, omul asta nu e de pe aceeasi planeta cu noi. Sau cel putin vocea lui nu e. A deschis gura si m-am prabusit. Incredibil. Stiam la ce sa ma astept, acasa am ascultat doua albume cu el si The Mojos, dar live senzatia e mult mai puternica. In schimb cred ca ar trebui sa renunte la solo-urile de chitara, nu prea se pricepe.

N-am stat pana la final, am fugit repede la scena mare ca sa mai vedem odata Depeche Mode. Am mai prins un pic si din 30 seconds to Mars, care luau oameni din public si ii aduceau pe scena ca sa arate cat sunt ei de de treaba. Mi-am adus aminte de bancul ala cu «tu, tu si tu».
Depeche-ul a cantat mai putin si mai sec ca la noi, aproximativ acelasi show, plus un moment in care l-au lasat pe Fletcher sa cante singur, probabil incercand sa neutralizeze criticile la adresa lui. Din punctul meu de vedere nu prea au reusit, Fletcher facea un bas pe sintetizator cu un singur deget si cu multe pauze. Lucky bastard!

Seara s-a terminat cu Editors, trupa al carei succes nu il inteleg. Nu cred ca exista vreun muzician caruia sa-i placa. Un final nefericit pentru un festival atat de bun.
Una peste alta mai vreau 🙂