Sărută-mă

Pe 17 februarie vom cânta online (că altfel nu se poate) mare parte din albumul Perfect (găsiți aici toate detaliile). Până atunci însă am să încerc să vă povestesc cum și de ce am ales piesele respective.

Repetițiile la Nevestele vesele din Windsor ne mâncau zilele și la propriu și la figurat. Tocilescu ne voia pe scenă de dimineața până seara. Actorii se mai fofilau, mai plecau (cică-se) la alte repetiții, mai fugeau (sanchi) să filmeze o reclamă, etc. De noi era nevoie non-stop, că fără trupă nu se puteau repeta decât mici fragmente și oricum pentru actori nu era o provocare să interpreteze textul vorbit (deși am văzut și din astea, destule chiar, dar hai să zicem că am fost noi la prea multe repetiții), însă aveau nevoie de timp ca să se acomodeze cu partea muzicală. Ne întâlneam zilnic cu Nicu Alifantis, că doar el scrisese muzica spectacolului, și cu Virgil Ianțu, care ajuta cu aranjamentele vocale, așa că a fost foarte naturală vizita noastră la studio-ul lui Victor Panfilov într-o după-masă în care nu se repeta. 

Cu Nicu Alifantis și Dan Georgescu la Salina Turda, 27 noiembrie 2010 (Foto de Dan Predescu)

Nu aveam pregătită nicio piesă, niciun aranjament, și habar n-aveam ce urmează să înregistrăm, știam doar că vrem să facem o piesă împreună. Bine, Virgil venise să ne încurajeze și să ne îmbie cu ceva pălincă (excelentă de altfel). Lui Alifantis i-ar fi plăcut să facem o piesă veche, ceva interbelic, iar eu n-am avut nimic împotrivă, mai ales că respectiva perioadă nu figura până acum în playlistul albumului. Între două păhărele și câteva bancuri am ascultat niște cântece, multe foarte mișto, și am ales adorabilul Sărută-mă a lui Cristian Vasile, apărut în 1933. Am înregistrat repede o schiță cu o chitară și o voce, dar nu știam ce să facem mai departe. Fără să i-o ceară nimeni, Virgil s-a dus în camera surdă și s-a pus la microfon, iar în următoarea jumătate de oră am asistat cu gura căscată la îmbrăcarea piesei în voci, fluierături și ritmuri pocnite din degete. Părea că studiase îndelung tot ce inventa atunci, pe loc. Magic. Restul a fost floare la ureche. Am renunțat la chitara de pe schiță, Nicu a înregistrat vocea imediat, apoi niște ukulele, iar eu am mai adăugat ceva înflorituri cu slide pe un dobro și asta a fost tot. Am plecat de la studio ușor pilit și cu un zâmbet mare pe față.

P.S. În imagine e chiar discul original din 1933, care pe fața B avea cântecul Mara. Nu-l am, evident, presupun că ar costa o avere acum, dar am găsit imaginea pe net.

Aveți mai jos ambele versiuni.