Solenoid

Nu știu alții cum sunt, dar mie îmi cam place literatura. Citesc moderat, deloc comparabil cu unii din colegii mei de trupă (Sergiu a terminat toate cinci părțile din Songs of ice and fire în vreo două săptămâni), am multe goluri de umplut (și n-am nicio problemă cu asta, mă bucur că mai am atât de multe pagini de întors), iar când am pus mâna pe 1001 de cărți de citit într-o viață m-am simțit ca ultimul incult de pe planetă. Scriitorul meu preferat este Günter Grass, iar cartea lui, Ani de câine (pe care am citit-o anul trecut) a avut un impact atât de mare asupra mea încât vreo două luni după ce am terminat-o n-am fost în stare să mai lecturez altceva. V-am făcut această hartă schematică a vieții mele de cititor doar pentru a vă convinge că n-am nici cea mai mică intenție să-mi dau ochii peste cap, nu sunt vreun inițiat, dar nici vreun snob. 

Solenoid este cea mai recentă „broșurică” aruncată pe piață de Mircea Cărtărescu, nu are decât puțin peste 800 de pagini mâzgălite haotic, pe de o parte pline de realitatea tristă a unui București decrepit din epoca de aur (nu-i așa că e ciudat că ne-a rămas titlul de epocă de aur pentru o perioadă atât de neagră din istoria noastră?), pe de altă parte pline de misterele ce-l înconjoară pe închipuitul Cărtărescu dintr-o altă versiune a propriei sale vieți. E un pic ciudat să citești o carte atât de bine scrisă (care trebuie acompaniată de un dicționar, by the way, vocabularul folosit e uriaș) despre orașul în care trăiești, să regăsești locuri pe care le știi (într-o versiune a lor anterioară), să te miri că cinematograful de la capătul șoselei Pantelimon se numește Titan și nu Cosmos, așa cum a fost toată copilăria ta, să te regăsești încă din primele pagini, amintindu-ți cum predai la o școală de la marginea orașului (eu am predat la capătul Rahovei, Cărtărescu cel închipuit predă la capătul Colentinei) și într-o bună zi te-ai trezit că-ți mișună ceva prin păr, etc.

Fără să vreau să pup dosul nimănui (cu Cărtărescu m-am intersectat la o cântare cu Andrieș, dar n-am schimbat nici măcar un salut, chiar dacă apărem amândoi pe discul concertului respectiv), Solenoid este cea mai bună carte românească pe care am citit-o vreodată (și nu m-am gândit nicio clipă să o compar cu Ion sau Neamul Șoimăreștilor). E drept, e lungă, dar acum că am terminat-o, vă jur că nu e nimic degeaba și că dacă ar fi avut 300 de pagini n-ar fi fost deloc la fel. E greuță, se simt tonele de lecturi din spatele autorului, inclusiv cele filosofice, are capitole întregi de meditație profundă, foarte puține pagini în care se și întâmplă ceva, dar cumva nu prea-ți vine s-o lași din mână. Iar sfârșitul e foarte tare, absolut neașteptat, ultima chestie la care te-ai fi gândit când ai început-o.

P.S. Luna asta s-a înnegrit și pentru literatură, RIP Umberto Eco și Harper Lee…