Trei albume faine din aprilie 2019

Nu știu voi cum sunteți, dar mie îmi mai pică energia câteodată și încep să am îndoieli apropos de articolele mele cu recomandări. Cine sunt eu să judec o muzică sau alta? Cine sunt eu să laud pe careva în detrimentul altcuiva, mai ales că părerile și gusturile sunt atât de diferite de la om la om, și nu e unul care să n-aibă dreptate în preferințele-i? Îmi mai trece când dau peste vreun album care mă îngenunchează sau când intru în vreo cârciumă în care se ascultă Lady in red și îmi amintesc de ce m-am apucat de recomandat chestii in the first place. Și mai există un motiv – articolele astea mă țin pe mine conectat la tot ce e nou. Bineînțeles că ascult și o grămadă de chestii vechi, chiar în recent dispărutul aprilie am exagerat cu vechiturile, dar mi se pare la fel de important tot ce e nou și mi se pare că trebuie încurajat și susținut. În altă ordine de idei, cred că mi-ar face bine o porție zdravănă de dialog despre albumele pe care le-am ales luna asta, ca să nu mai am senzația că arunc cu păreri în gol.

T Bone Burnett, Jay Bellerose, Keefus Ciancia – The invisible light: Acoustic space

Nu vă speriați, nu m-am apucat (încă) să vă recomand albume de country, deși la prima vedere așa ar putea părea. Da, la cei 71 de ani ai săi, T Bone Burnett e în continuare cântăreț de country, însă nu și pe albumul ăsta, scos direct din sertarul cu experimente. The invisible light e un poem destul de amplu (zice-se că ar avea vreo 5000 de versuri, TBB l-a scris în vreo zece ani), inspirat de un coșmar (o viziune?) despre viitor și tehnologie, iar Acoustic space e doar prima parte (se pare că vor mai apărea încă două). Albumul e destul de dark, hipnoticele tobe ale lui Jay Bellerose ajută mult capitolul ăsta, iar T Bone își recită în mare parte creația, cântând când te aștepți mai puțin. Subiectul e și discutabil și de discutat, dar artistic, discul e aur.
 

Periphery – Periphery IV: Hail Stan

După cum probabil v-ați dat seama, nu mă dau în vânt după metale, poate pentru că am ascultat prea multe la un moment dat și m-am plictisit de toate clișee vieții. Dar sunt unele albume pe care nu le pot ignora, iar ăsta este printre ele. Cred că principalul lui punct forte este fuziunea dintre tot și tot, nu-ți dă voie să te plictisești nicio secundă, piesele se transformă  încontinuu pe parcurs, dansând cu stilurile, surprinzându-te chiar atunci când credeai că gata, nu mai poate aduce nimic nou, iar trupa sună incredibil de închegat, o hoardă de demenți puși pe scandal (și pun pariu că sunt niște geeks cu toții), iar vocalistul Spencer Sotelo e ‘mniezo, așa ceva nu există.
 

Glen Hansard – The wild willing

Last but not least, albumul lunii. Pe Glen îl știți probabil din filmul Once, cu buskerul din Dublin care se îndrăgostește de emigranta cehoaică vânzătoare de flori. Făinuț, nu zic nu, la fel și albumele din juru-i, cu Swell Season & shit, și povestea, inspirată cumva din viața lui Hansard, care chiar a cântat pe stradă fix în același loc, dar nimic din ce am ascultat sau văzut vreodată cu el nu prevedea The wild willing. Albumul ăsta e pur și simplu o capodoperă. Nu știu ce i-a venit, cum de s-a gândit, poate Parisul să-l fi inspirat altfel (discul e înregistrat în cadrul unui program finanțat de Centrul Cultural Irlandez din Paris), poate vârsta, care nu mai are timp de prostii, în fine, orice aș presupune eu e în plus și degeaba, pierdem vremea, pe cuvânt, mai bine puneți mâna și ascultați, lăsați-l naibii de articol, pa!