Trei albume faine din iunie 2019

The Divine Comedy – Office politics

The Divine Comedy este proiectul unui irlandez zăpăcit, pe numele lui Neil Hannon, care se joacă de-a pop-ul, dar nu cum te-ai putea aștepta vreodată. Criticii spun că ar fi chamber pop, făcând aluzie la ansamblul de muzică de cameră cu care își îmbracă de obicei cântecele, eu zic că poate să se numească oricum, ba chiar amestecătura asta simpatică ar putea purta un nume original, de ce nu? Să zicem că The Divine Comedy face parte din universul lui David Byrne sau John Grant, dar “să zicem” ăsta e doar un fel de a vă da o vagă idee despre ce urmează să auziți. Cât despre subiect, eu nu-mi amintesc de vreun alt album cu cântece de birou. Probabil că o introducere corectă în universul lui Hannon ar fi albumul Casanova, lansat în 1996, dar nici cu Office politics nu mi-e rușine. Atâta doar, vedeți nu care cumva să luați ceva în serios!

The Raconteurs – Help us stranger

Sunt fascinat de personalitățile multiple ale unora, gen Damon Albarn, Maynard James Keenan, Steven Wilson sau Jack White. Cum naiba fac oamenii ăștia? Fiecare dintre ei are mai multe proiecte pe care le activează din când în când în funcție de chef. Ce fac ceilalți implicați între timp? No idea. The Raconteurs nu mai existau de mai bine de zece ani, și iată-i teferi și nevătămați, lansând acest super album, al treilea din carieră. Anul trecut, Jack White s-a împărțit între turneul mondial (care a trecut și pe la Werchter, am scris despre asta aici) și studio cu Raconteurs în Nashville fără să se prindă nimeni, mascat fiind probabil de aniversarea albumului Consolers of the lonely, lansat cu zece ani înainte, care a fost reeditat într-o ediție specială, cu două piese în plus și alte brizbriz-uri. Deci de unde naiba are omul ăsta atâta energie? Eu când vin acasă după un weekend mai greu nu sunt în stare de nimic, nu vreau să știu cum e după sau în timpul unui turneu mondial…

Kate Tempest – The book of traps and lessons

Hip-hop-ul nu e tocmai pe gustul meu, deși trupele mari ale genului din RO sunt cam din generația mea și și-au început cariera fix când eu eram la vârsta potrivită (ca să nu zic că locuiam în cartierul potrivit). Ba chiar țin minte că m-am nimerit pe la Universitate tocmai când se lansa prima casetă cu hip-hop românesc, pe acolo pe la ceas, și erau o grămadă de entuziaști, but oh no, not me (să fi fost Paraziții sau B.U.G? Nu mai știu…). Și românii ca românii, că pe ăștia măcar îi înțelegem, dar mă tot mir când văd oameni care nu stăpânesc prea bine engleza, bașca slang-ul, care ascultă te-miri-ce, de la Tupac la Kendrick, ori pentru că așa s-au obișnuit din anturaj, ori pentru că li se pare cool, ori mai știu eu pentru ce alte motive. Un taximetrist mi-a spus că lui îi place ritmul. O fi și asta, ce să zic? În fine, long story short, Kate Tempest îmi place de mor de ceva vreme încoace. Și nu numai că femeia fizic n-are nici cea mai mică legătură cu estetica genului, dar a reușit să ducă rapping-ul la cu totul alt nivel, să-l îmbine cu poezia pură, cu emoția, să-i dea o dimensiune nu doar acceptabilă pentru un pretențios ca mine. OK, The book of traps and lessons este mai puțin hip-hop și mai mult spoken word, dar după cum spuneam, nu e primul album care îmi trece prin mână (și chiar vă încurajez să încercați și altele), și nu întâmplător am pus-o în sertarul respectiv. Cu alte cuvinte, ăsta e albumul care m-a impresionat cel mai mult în iunie. Enjoy!

P.S. În limita timpului disponibil, în curând voi scrie și articolul cu Rock Werchter-ul de anul ăsta 😉