Atlasul Norilor

Am văzut filmul acum câțiva ani și m-am simțit ca ultimul prost. Adică n-am înțeles nimic. M-am prins (sau am crezut că mă prind) că are o logică, erau anumiți actori care se tot repetau în alte roluri (câteodată chiar în roluri de sex opus sau de altă rasă) și am presupus că erau reîncarnări ale personajelor trecute. Am citit în sfârșit și cartea lui David Mitchell, tradusă incredibil de Mihnea Gafița (i-am găsit doar vreo două scăpări – spre exemplu referirea la albumul lui Dylan, Blood on tracks, care s-ar putea traduce eventual Sânge pe piste, nu pe șine) și în sfârșit s-a făcut lumină. Încerc să vă explic pe repede înainte:
Notarul Adam Ewing trăiește în sec. XIX, călătorește pe mare și scrie un jurnal de bord, care este găsit de Robert Frobisher în 1931 în biblioteca unui compozitor bătrân și scârțar. Frobisher este la rândul lui compozitor, este bisexual și corespondează cu un fost iubit, Rufus Sixsmith, povestindu-i propriile peripeții. Scrisorile lui sunt găsite de Luisa Rey, un personaj dintr-un roman ușurel a cărui acțiune se întâmplă în anii ’70 și care este trimis editorului Timothy Cavendish în anii 2010 de către o anume Hilary V. Hush. Cavendish scrie la rândul său un soi de jurnal (în care critică manuscrisul jenant al d-nei Hush, asta după ce tu însuți o faci, pentru că nivelul e de liceu), care este ulterior ecranizat. O sută de ani mai târziu, o fabricată pe nume Sonmi-451 vede clandestin o parte din film. Sonmi-451, o eroare genetică, mult peste suratele ei, devine revoluționară și în cele din urmă este prinsă și interogată. Interogatoriul ei este văzut din greșeală într-un viitor și mai îndepărtat de un anume Zach’ry, un puști de șaisprezece ani care cotrobăie prin bagajul lui Meronym, o tipă de culoare dintr-o ultimă civilizație care încearcă să înțeleagă cum s-au terminat celelalte. Cele șase personaje au în comun un singur lucru – un semn din naștere care seamănă cu o cometă. Reîncarnare? Interpretabil, ținând cont că unele dintre personaje sunt chiar personaje. Dacă urmărim logica, este o oglindă pusă în fața unei alte oglinzi, creînd reflexii infinite.Partea frumoasă este că fiecare poveste e scrisă în cu totul alt stil, folosind cu totul alt gen de limbaj. Robert Frobisher, compozitorul bisexual de care vorbeam mai devreme, scrie un sextet care are exact structura cărții și este intitulat Atlasul Norilor, în care fiecare din cele șase personaje este un instrument care preia la un moment dat tema principală.
Aseară am revăzut filmul și mi-am dat seama că n-aveam nicio șansă să înțeleg ceva. E foarte frumos făcut, nu zic nu, „surorile” Wachowski și Tom Tykwer au un talent deosebit în a crea imagini de efect, dar pe lângă faptul că n-au respectat structural sextetul, nu-mi explic de ce au învârtit aceeași actori în toate rolurile. Spre exemplu în jurnalul lui Adam Ewing, Tom Hanks îl joacă pe doctorul Henry Goose, iar în povestirea din viitorul îndepărtat pe Zach’ry (care repet, în carte e un puști), două personaje care n-au nici în clin nici în mânecă unul cu altul. La fel Hugh Grant, plasat fără nicio logică în diverse roluri (foarte bun călăreț kona), sau Hugo Weaving (excelent diavol). În plus, sunt albi și negri care joacă roluri de asiatici și asiatici care joacă roluri de albi (și nici măcar nu arată bine)… N-am înțeles de ce, mă rog, dar repet, altfel filmul e foarte frumos făcut. Păcat că-i lipsește logica.
În concluzie, dacă vreți să înțelegeți ceva din Atlasul Norilor, puneți mai întâi mâna pe carte. Părerea mea.