Marc Martel – Impersonator

Marc Martel este cel mai tehnic vocalist pe care l-am auzit în ultimii ani, cu siguranță mult mai bun decât mine, ba chiar mai bun ca însuși Freddie Mercury, idolul lui suprem, pe care îl poate imita aproape de perfecțiune. Ce nu poate „copia” este gâjâitul, „distorsul” natural pe care Freddie îl dezvoltase în timp, alimentându-l cu alcool, țigări, droguri și nopți nedormite, dar altfel este mai perfect decât perfectul, cu tot cu imposibilitatea gramaticală. Dacă nu mă credeți, urmăriți clipul de mai jos, proba pentru Queen Extravaganza, trupa tribut oficială Queen, ai cărei membri au fost aleși de înșiși Roger Taylor și Brian May. Dacă aș fi fost în locul vreunuia din cei doi, l-aș fi pus în fața trupei oficiale, nu celei tribut, și aș fi făcut pe loc cu el un turneu mondial. De altfel Martel cântă și la pian, iar dacă își lasă mustață aduce pe departe cu dispărutul. E adevărat, n-ar putea concura la capitolul incisivi superiori nici mort, Freddie era prea de tot. Dar îi dă peste bot grav lui Adam Lambert.

Marc Martel are și un album, numit Impersonator (!), pe care am avut azi curiozitatea să-l ascult. E un pop-rock curățel, nimic deosebit, ceva complet ignorabil. Mi-a părut rău, chiar mi-aș fi dorit să fie bun. Din întâmplare, gura aceea enormă cu incisivii aceia uriași și cu laringele acela de care am fost îndrăgostit toată viața venea la pachet cu o super-inspirație, cu o muzică inimitabilă, cu niște cântece pe care îți venea să zbori, oricât de comerciale deveniseră la un moment dat. Cu siguranță, Martel este un fenomen care nu trebuie ignorat, dar nu va fi niciodată vreun Freddie, stigmatul său fiind însuși titlul discului.