Câteva zile în Londra și un festival românesc în The Garage
by 21 octombrie 2015Acum câțiva ani am visat să mă mut la Londra, capitala rock-ului mondial, orașul în care e posibil să existe 400 de concerte într-o singură seară, în care e posibil să cânte Steven Wilson la Royal Albert Hall în timp ce pe Wembley e John Mayer și să fie sold out în ambele părți, locul în care orice nimeni care participă la un open mic poate deveni Ben Howard sau Ed Sheeran, buricul târgului, cireașa de pe tort, etc., etc. M-am tot învârtit în jurul ideii vreo jumătate de an și mi-am dat seama că ar fi contra-productiv, la cât de mare e orașul și la cât de greu e să supraviețuiești financiar ca emigrant de origini modeste, aproape că n-ai nicio șansă să creezi. În plus, nu mai am douăzeci de ani, nu cred că mai pot trece prin perioade de adaptare la fel de ușor ca atunci. Pentru mine Clujul a fost tot ce putea fi Londra dacă granițele ar fi fost deschise în 2001, când m-am mutat pentru prima și singura dată într-un alt oraș decât Bucureștiul. Așa că am decis să stau locului și să vizitez cât de mult pot tot ce pot. Un fel de turism, dar un pic mai implicat.
În Londra te poți împiedica oricând de o cântare, poți intra într-un pub să bei o bere și la un moment dat cineva să se urce pe o scenă cu o chitară și să înceapă fără niciun fel de introducere să performeze. Mi s-a întâmplat asta chiar săptămâna trecută. Ce-mi place în pub-uri pe lângă bere și cântări aparent ad-hoc este nivelul ridicat de socializare. Oricine poate intra în vorbă cu oricine și nu pare ciudat, e foarte normal ca bătrânelul de la masa vecină să te vadă făcând o poză trupei și să te întrebe dacă îi cunoști, tu să-i spui că nu, iar el să-ți spună că tipa de la voce e noua lui secretară, care cică vine din Australia și s-ar fi născut pe aceeași stradă cu Kylie Minogue.
Sau poți merge pe stradă și îți poți deșerta mărunțișul în pălăria vreunui busker. Nu de alta, dar nu poți sta douăzeci de minute cu gura căscată fără să lași nimic în urmă. Beatboxerul ăsta e cel mai bun pe care l-am văzut vreodată.
Tot săptămâna trecută am vizitat HQ-ul Facebook, care în Londra are doar trei etaje (în State cică are vreo douăzeci de clădiri). Trei mese pe zi, transport plătit, bere și dulciuri la discreție, mese de ping pong, de biliard, de șah, playstation-uri cu cele mai recente jocuri așezate lângă, paturi de la Podtime, program flexibil, panoramă superbă. Pe lângă asta un birouaș individual pentru fiecare, că poate din când în când cineva mai și lucrează. Bănuiesc că nici salariile nu sunt tocmai mici. Nici nu e visul oricui.
Bineînțeles că visul oricărui muzician este să cânte la Londra, dacă se poate într-un club istoric, nu într-un pub. În backstage la The Garage sunt afișate o parte din numele care au trecut pe acolo. Nici nu știu cu cine să încep, că de la Radiohead, Kasabian (care au cântat inclusiv anul acesta), Cypress Hill și Suede la Green Day, Red Hot Chili Peppers, Muse, Oasis, Arctic Monkeys, pare că toată lumea a trecut pe acolo. Un loc numai bun ca să faci un festival de trei zile cu trupe românești. fEAST-ul de săptămâna trecută s-a aflat la a doua ediție. Pentru el există un singur vinovat, Cătălin, un om care în viața de zi cu zi se ocupă de cu totul altceva, dar este mare iubitor de muzică și e în stare să facă sacrificii enorme ca să își vadă visele împlinite – și-a vândut inclusiv Harley-ul ca să poată face festivalul. „Am dat o plăcere pe o altă plăcere, asta e.”
Cum a fost la concert? Ca un vis din care n-aș fi vrut să mă trezesc. Eternal Return a avut parte de o primă lansare foarte frumoasă, cu 700 de martori care au știut când să cânte și când să asculte, cu o grămadă de cunoscuți prin sală (despre unii nici nu știam că s-au mutat sau că au venit) și câteva senzații tari date de piesele noi.
Mai vreau 🙂
1. Settling Down
2. Wall Of Shame
3. It Ain’t Gonna Happen Today
4. On The Road
5. Granița în Raniță
6. Marea
7. Diggin’ A Hole
8. City on fire
9. Little By Little
10. Cu Capul în Nori
11. Melancolic
12. Peace
13. Losing Control
14. Perfect
Fotografia din concert este făcută de Claudiu Petre
comentarii
-
Pingback: Înflorirea (oceanului)
claudia
“One’s destination is never a place, but a new way of seeing things.” – Henry Miller