De ce e vital să mergem toți să votăm

by Dan Byron 13 mai 2025

Bunică-miu a dormit două săptămâni afară, în fața curții fostei lui case. Spera că vor veni comuniștii și îi vor spune că a fost o greșeală, că de fapt casa îi aparține și nu trebuie să se mute cu forța la bloc. Era o casă sărăcăcioasă, avea doar parter, iar în bucătărie era pământ pe jos, dar era a lui. O construise, așa cum se pricepuse, pe bucățica de pământ moștenită de la taică-su. Comuniștii i-au luat-o târziu, în anii ‘70, și nici măcar n-au dărâmat-o. În ea urmau să cazeze tot felul de muncitori care lucrau în zonă. Ironic, bunică-miu era membru de partid. Tocmai de aia părinții mei n-au fost.

—

Maică-mea a fost mulți ani dactilografă. Cred că între timp meseria asta a dispărut, dar în anii ‘80 era o chestie. Mama lucra la ICCPDC (Institutul Central de Cercetare, Proiectare și Directivare în Construcții), iar în biroul ei erau numai dactilografe. A, era și un dactilograf, dar asta chiar era o excepție, de obicei erau doar femei în meseria asta. Maică-mea n-avea nicio pilă și nici nu era membră de partid, dăduse examen pentru postul respectiv, drept urmare era singura pe care o munceau. Venea de multe ori noaptea acasă (pe vremea respectivă așa ceva era complet ieșit din comun), cu degetele plesnite și sângerânde. Restul biroului avea pile, așa că își vedea cuminte de viață. Dactilograful de care am pomenit scria cu un deget, termina serviciul la 4 după-masa și era plătit doar ca să se prezinte. 

—

În copilărie eram mort după desene animate. Ca orice copil. Doar că nouă ni se dădeau desenele animate cu porția. Câte 5 minute pe săptămână, duminica dimineață. Cartea junglei era preferatul meu. Până în 1989 a fost difuzat de vreo trei ori și de fiecare dată a durat câteva luni. În fiecare săptămână desenam cum puteam ce-mi aminteam din cele 5 minute. Țin minte că într-un an a apărut ca bandă desenată într-un almanah pentru copii, dar eu aveam numai critici. Oamenii trunchiaseră povestea cât să încapă în spațiul alocat, iar desenele erau reproduceri și erau cam chinuite. După revoluție, când am văzut în sfârșit tot filmul odată, am avut primul orgasm mental. 

—

În 1990 m-a dus mama în Piața Universității, când erau protestele alea mari. Tot ce mai țin minte de atunci e că am văzut oameni care intraseră în greva foamei și locuiau în corturi montate în fața Teatrului Național. Înțelegeam prea puțin din ce se întâmpla, nu îmi era clar împotriva cui se protestează, că doar satana fusese împușcat, iar Iliescu părea om bun așa, zâmbea încontinuu cu toată gura. 

Niște ani mai târziu am citit o carte dedicată evenimentelor de atunci și m-am îngrozit. Fără protestele din 1990 din Piața Universității probabil n-am fi avut niciodată parte de democrație. Iar când am văzut filmarea cu Iliescu care le mulțumea minerilor pentru intervenție am înnebunit. Omul ăla e încă liber. Nu cred că-l mai închide nimeni acum, că e bătrân și bolnav, dar ar fi bine să i se dea o sentință înainte să moară, să știe că va rămâne în istorie criminal, nu erou. Nu că i-ar păsa, dar totuși…

Pe 10 august 2018 m-a sunat maică-mea să-mi spună să nu mă duc la protest, că o să iasă nasol. Nu știu de unde și până unde bănuia, probabil văzuse ceva la televizor. I-am râs în nas, i-am spus că n-am cum să absentez tocmai atunci și i-am amintit că ea m-a influențat în privința asta. Am fost cu văr-miu în Piața Victoriei în seara aia și, într-adevăr, ceva nu era în regulă. Ne-am cărat destul de repede. Pe drum spre Aviatorilor (metroul nu oprea la Victoriei, că deh, primăria era mână în mână cu oamenii împotriva cărora protestam), am văzut jandarmii călare și ne-am dat seama că e groasă. Când în sfârșit am intrat la metrou mi-a sunat telefonul. Era Iulia, îngrozită de ce vedea pe net.  

Acel 10 august a fost o zvâcnire de totalitarism, la fel ca mineriadele. Ironic, nici pentru asta n-a fost acuzat nimeni încă. 

— 

JD Vance, vicepreședintele SUA, n-a trăit nimic din toate astea. America n-a fost niciodată un stat totalitar. Sunt sigur că și acolo viața a fost dintotdeauna grea pentru unii, dar sunt sigur că nimănui nu i-a luat statul casa, că nimeni n-a fost plătit doar ca să se prezinte la birou și toți copiii au văzut toate filmele de desene animate pe care le-au vrut de la un cap la altul. De ce pomenesc de JD? Pentru că este unul dintre principalii critici ai anulării alegerilor din toamnă. JD nu știe cum e să trăiești într-un stat totalitar și mai ales cum e să trăiești într-un stat totalitar în care nu ești la putere. 

N-am nici cea mai mică intenție să iau partea CCR-ului, dar de la mine s-a văzut că anularea alegerilor a fost un act desperat al unor oameni care s-au trezit din nou pe buza prăpastiei. Pericolul nu era să avem din nou un incompetent în fruntea statului. Pericolul era ca incompetentul să vrea să schimbe sistemul democratic, să ne trezim iarăși că n-avem drept de vot și că suntem singuri pe lume. Ironic, în noiembrie ni s-a demonstrat cât de puternic este acest drept — în ciudat anulării, votul respectiv a dat România peste cap și încă o face. Ironic, după toate cele întâmplate, săptămâna trecută 46,81% dintre noi au ales să nu se folosească de această putere. 

Acum suntem din nou pe buza prăpastiei. Iar acum depinde numai de noi încotro mergem. Duminică e vital să mergem toți să votăm. Altfel riscăm ca peste alți cinci ani pe buletinele de vot să fie un singur nume, cum era pe vremea împușcatului.