Electric Marching Band – the early years

Ne trezeam în fiecare dimineață la 5:45. N-aveam nici ceasuri, nici telefoane mobile cu alarmă, nici mame iubitoare, dar – ghinion – plantonul trei avea grijă să-l trezească pe gornist. N-am să uit niciodată semnalul de deșteptare, cea mai odioasă melodioară din patru note pe care ți-o poți imagina. Ne adunam pe platou la bustul gol ca să dăm din mâini și din picioare, să ne dezmorțim creierele înecate în vise și să tăiem din rădăcină dorința pleoapelor de a se întinde peste genunchi. Aerul înțepător de rece ne forța mâna, dar tura de jogging de pe interiorul gardului se transforma tot timpul în plimbare imediat ce treceam de colțul primului pavilion. Câteva minute la spălător, apă rece peste față, cearceaful întins pe pat mai-mai să crape și valea la curățenie. Am avut tot soiul de sectoare, ba în clasă, ba pe un hol de intrare, ba la spălător, iar la un moment dat am cochetat cu ideea de sector elegant la sala de sport, dar n-a fost să fie. După ce măturam și spălam bine, ungeam pardoseala cu cremă de ghete și dădeam lustru cu pătura de pe propriul pat până devenea oglindă. Dă-le dracului de coșuri de pe obraji, ia uite ce bine arată! Abia după toată tevatura asta mergeam la masă și apoi la școală. Somnul continua să mă macine pe parcursul întregii zile, în timpul cursurilor, adunărilor, timpului de studiu, instrucției, în timp ce băteam pas de defilare și atunci când făceam de serviciu pe companie sau eram grupă la bucătărie, nu mai zic de planton. Eram tot timpul ușor dizzy, iar dacă mă puneam în pat, bine-pa, ne vedem mâine. Și nu eram singurul. Colegul meu de bancă, Șerban, dormea la ore cu capul sprijinit în mâna stângă, iar cu dreapta ținea pixul și se făcea că scrie. Nu numai privarea de somn era motivul, ci și efortul enorm de peste zi. Pe deasupra mâncarea era mizerabilă și puțină. Aveam mai tot timpul un codru de pâine ascuns pe sub veston, iar ai mei veneau cam o dată pe săptămână și cât stăteam în sălița de vizite de la poartă mai mult înfulecam decât vorbeam. În schimb în doi ani și trei luni cât am rezistat acolo, n-am reușit niciodată să răcesc, nici măcar un pic. Îmi doream o zi în infirmerie ca Scrat nuca în Ice Age, dar pur și simplu nu aveam nici o șansă, eram sănătos tun. E drept, eram și foarte tânăr, dar cred că și organismul era într-un fel de alertă permanentă.

Era un soi de tabără hardcore, în care nu aveai prea mult timp de stat la povești, iar atunci când aveai, spuneai în general tâmpenii sau făceai bancuri proaste. Am cunoscut tot felul de oameni acolo, între cele patru garduri care trasau granițele lumii noastre. Cu puțini însă am legat prietenii, deși eram și pe atunci destul de sociabil. La A, în clasa mea, erau vreo doi oameni cu care puteam comunica normal. Unul era colegul de care vorbeam mai devreme. Celălalt era Dragoș, un tip foarte mișto și foarte deștept, care din cauză că era ușor efeminat era respins de majoritatea. La B erau mai mulți, dar având programul diferit, ne întâlneam mai rar. Acolo învăța un alt prieten, Bogdan, care visa să dirijeze. Se închidea în laboratorul de chimie și își flutura mâinile prin aer în timp ce asculta vreo simfonie celebră. Un altul, Viorel, citea Eliade în timpul de studiu alocat instrumentului, într-o hărmălaie de nedescris în care nu-ți auzeai nici gândurile. Eu visam să fiu vocalist într-o trupă de rock și lălăiam într-o engleză execrabilă tot felul de piese, acompaniindu-mă cu pianul. Toți aveam câte o dileală și toți visam cu jind la lumea de dincolo de gard.

În weekend-uri era bătaie pe învoiri și permisii, iar dacă nu te prezentai cu o atenție, o măslină la comandantul de pluton sau cel de companie, nu prea aveai mari șanse să ieși. Eu n-am știut niciodată să fac din astea (poate ar fi fost bine să învăț), așa că scăpam foarte rar pe afară, de obicei cu învoiri din astea de doi bani, date de milă de vreun ofițer de serviciu  – șase ore, din care două le petreceam pe metrou între Militari și Pantelimon. Așa că am început de la un moment dat să plec fără învoire, sărind peste câte un gard nepăzit, la început timid, cu pulsul mărit și transpirație rece pe șira spinării, apoi din ce în ce mai relaxat, conștient că n-am altă șansă. Aveam un prieten, Gabi, cu un an mai mare, cu care de la un moment dat am început să plec pe neve aproape în fiecare zi. Nu făceam mare lucru, luam autobuzul sau metroul și ne duceam în centru, ne plimbam un pic pe străzi și fugeam repede înapoi să nu se prindă careva că lipsim. Cu un alt prieten, Florin, inventam locuri de ascuns haine civile (care, evident, erau interzise) și de la un moment dat încolo am folosit un canal din spatele clădirii Reprezentativei. Era o cămăruță destul de curată, cu o conductă sub care puteai pune vreo două genți de voiaj. În plus era foarte aproape de unul din garduri. Asta da camera secretelor!

După o vreme am început să plec și seara, după apelul de 8, și de multe ori mă duceam să-mi văd gașca din Pantelimon. Ai mei nu știau nimic, nu treceam pe acasă. Și au fost câteva momente în care atmosfera a fost prea faină ca să plec cu ultimul metrou, așa că am stat până mai târziu. N-aveam bani de taxi. Pe jos, drumul dintre Pantelimon și Militari durează doar vreo patru ore, nimic grav.

Bineînțeles că ulciorul la un moment dat mai și crapă, m-au prins de mai multe ori, m-am trezit cu o superbă freză zero (Gabi râdea de se prăpădea, zicea că semăn cu unchiul Fester din Familia Adams), am fost pedepsit în fel și chip, am făcut de serviciu la bucătărie, pe companie și plantoane mai mult decât puteam duce, iar până la urmă am cedat și m-am transferat la Lipatti. Nu era de mine anyway.

Sunt douăzeci de ani de atunci. De Gabi n-am mai auzit de mulți ani, știu doar că a terminat Lipatti ca și mine, cu Șerban m-am întâlnit anul ăsta de două ori după ce ne-am regăsit pe facebook, Dragoș nu mai e printre noi și asta doare, de Viorel și Florin nu mai știu absolut nimic, cu un alt Florin cu care am fost coleg și în generală am mai ținut legătura, dar mai mult la telefon, iar Bogdan dirijează Muzica Militară din Bistrița. Drept urmare…