Trei albume faine din mai 2019

Probabil unii dintre voi se așteptau să găsească în lista de recomandări de mai jos și albumele proaspăt lansate de The National, Vampire Weekend sau Rammstein, de altfel fiecare dintre ele bun pe felia lui și potrivit pentru un anumit public (din care eu, întâmplător sau nu, nu fac parte). Vreau să spun că nu țin cu tot dinadinsul să scriu despre trupe mai puțin cunoscute, ci pur și simplu se întâmplă mai des să-mi placă unele care nu ajung în atenția multora. Luna mai ce tocmai se topi a fost plină de lansări chiar și pe la noi, iar rezultatele se văd cu ochiul liber – de unde câteodată mi-e greu să aflu că a apărut vreun album românesc nou, acum recomand chiar două, și nu din vreo obligație, deși mă cunosc și cu unii, și cu ceilalți (și cu alții pe care nu i-am pomenit, că așa e în tenis). Altfel, al doilea album al lui Joni Mitchell, Clouds, și celebrul Tommy al celor de la The Who, au împlinit venerabila vârstă de 50 de ani. Long live rock’n’roll!

Chasing I – Chasing I

Acum trei ani, când a apărut prima lor piesă, cu Vladi Proca vocalist, am fost mai mult decât plăcut surprins, dar nu m-am gândit că se va transforma vreodată într-un organism de sine stătător. Întotdeauna am susținut că un album e o carte de vizită, iar câteodată o dovadă a existenței unei entități muzicale, iar acum teoriile mi se confirmă – nu conștientizasem că oamenii ăștia au continuat să facă muzică împreună din acel moment x până acum. Albumul Chasing I este perfect pentru acest moment în timp, pozitiv, plin de speranță și de bun simț, o amestecătură de pop-rock de cea mai bună calitate cu ceva miresme alternative, potrivit oricărui post de radio sănătos la cap. Aș putea spune că cireașa pe tort e colaborarea cu Lucia (și într-un fel e), dar asta ar însemna că ignor restul de piese faine și nu vreau s-o fac.

Pinholes – Dorumetru

Fenomenul underground românesc are multe fațete, iar Pinholes fac parte dintr-o castă anume, de nebuni fără scăpare, creatori de artă brută, necosmetizată și neepilată, născută de dragul propriei ei existențe, nu din pricina vreunei mize meschine, o castă din care mai fac parte și alde Nava Mamă, Fluturi pe Asfalt sau Alternativ Quartet. Dorumetru e a treia aventură a lor, un disc ca un labirint încâlcit și întunecat ce deschide din când în când uși în intimitatea autorilor. Probabil nu întâmplător începe cu o strofă din Quijotele Adei Milea (care a mai colaborat la versurile/vocile unei piese, Dispozitiv/Aparat de măsurat dorul) cântată de același Bobo Burlăcianu din original, o introducere semi-prietenoasă în nebunia ce urmează.

Combo Chimbita – Ahomale

N-am reușit să aflu mare lucru despre trupa asta, deși am stors Google-ul până a rămas doar coaja. Știu doar că e un cvartet din New York care cântă în spaniolă și își combină rădăcinile de muzică tradițională din America Latină cu ritmuri africane și rock psihedelic, o fuziune nemaiîntâlnită de mine, pe care ei o numesc tropical futurism. În yoruba, Ahomale înseamnă adorator de strămoși și din câte înțeleg este numele unui personaj care ne poartă prin călătoria extatică a albumului (ceea ce înseamnă că există un concept, nu că aș înțelege vreo boabă de spaniolă). Poate și din cauză că a reușit să mă surprindă prin combinația neobișnuită de stiluri, ăsta a fost albumul lunii mai din punctul meu de vedere. 

Enjoy! 🙂