Privește cerul…(povestea albumului meu solo)

Eram în dubă, ca de obicei, rupți de oboseală, cu creierii franjuri și nervii fleșcăiți după o perioadă lungă de încordare. Era septembrie, iar noi ne plimbam prin țară, ziua prezentând DVD-ul Electric Marching Band prin cinematografe, iar seara cântând prin cluburi. Albumul Eternal Return era încă în faza de mixaj, iar cât stăteam în București îl vizitam pe Dănuț la studio aproape zilnic. Două materiale grele în același an e prea mult chiar și pentru niște byroni. Nu știu ce mi-a venit, sau de unde a pornit discuția, dar având în vedere că în 2016 aveam să împlinim zece ani, am propus să ne luăm o pauză, uite așa, să ne sărbătorim nelansând niciun material nou. Trupeții au fost mai mult decât de acord, după cum spuneam, fusese un an greu și toți simțeam nevoia de o gură de aer. Bineînțeles că discuția nu s-a oprit aici, am tot lungit-o pe marginea subiectului, iar la un moment dat, Döme a zis că ce-ar fi (dacă tot nu lansăm nimic nou) să facem fiecare câte un album solo? Evident că ne-a bușit râsul, dar rumegând un pic ideea am început să ne entuziasmăm. Patru albume, nu unul (după ce tocmai spusesem că nu facem nimic), fiecare scris și înregistrat după cum îl duce capul pe fiecare. Se pot face și acasă, nu e musai să fie albume întregi, pot fi EP-uri sau single-uri, nu contează, etc., etc. Challenge accepted! Ulterior, ca să punem cireașa pe tort ne-am permis o aroganță, adăugând încă unul – al sunetistului nostru, Vladimir Ivanov. Așadar, cinci albume. Inițial ne gândeam să le lansăm în octombrie anul trecut, dar ne-am dat seama că ar fi interferat cu turneul aniversar, așa că am decalat un pic povestea.

Bref. Încă dinainte să am calculator am fost pasionat de înregistrările homemade. Țin minte că prin ’95 scrisesem destule piese (incredibil de proaste) cât să umplu o casetă de 45 min. Neavând nicio idee despre cum se face treaba asta pe bune, m-am dus la un prieten care avea două casetofoane și am început să-mi creez layere. Trăgeam pe unul din casetofoane, apoi îi dădeam play și îl puneam pe celălalt să înregistreze, în timp ce eu cântam la alt instrument sau făceam altă voce. Bineînțeles că la fiecare layer pierdeam calitate din greu, așa că trebuia să mă gândesc bine cu care instrument/voce încep și cu care termin. Ideal era să trag ultima dată vocea principală, dar de multe ori îmi veneau idei și după aia. Până la urmă am micșorat numărul layerelor, că nu se mai înțelegea nimic. Faza tare e că fix același lucru îl făcea Les Paul prin anii ’50, numai că el folosea discuri. Am aflat asta cu stupoare acum câteva luni.

Un an mai târziu am fost pentru prima dată într-un studio – am înregistrat o piesă cu Krypton. Nu se compară nimic cu sentimentul ăla, al primei experiențe. Am ascultat piesa cu pricina, Feciori de lele, de sute, poate mii de ori, și eu și toți prietenii din cartier. Eram fascinați. Varianta cu mine n-a apărut pe niciun album, există o filmare cu playback jenantă de la TVR și atât. Nu vă chinuiți s-o căutați, că nu e nicăieri pe net. Poate v-o arăt eu la un moment dat, deși, după cum spuneam, e jenantă. Apoi, revenind la homemade, în același 1996 am cântat la flaut pe primul demo al trupei de muzică medievală Nomen Est Omen, înregistrat pe un eight-track (botezat Mathilda) care îi aparținea lui Oigăn (care pe atunci avea trupa Talitha Qumi). Dacă tot era la îndemână, am încropit și eu o piesă (ceva odios de prost, se înțelege), dar nu știam să manipulez mașinăria, așa că Mihai Plămădeală (leaderul trupei), cu o răbdare și o toleranță de călugăr budist, făcându-se că nu observă minusculele mele standarde, m-a ajutat să o pun pe bandă. Îmi doream cu ardoare să am și eu o sculă asemănătoare acasă, să pot înregistra orice idee oricând îmi vine, dar nu-mi permiteam nici măcar un casetofon bun, ce să mai vorbim de un eight-track care costa o avere.

În aceeași perioadă, fratele meu a cumpărat o combină madeinchina care avea dublu casetofon, karaoke încorporat și microfon. Credeam că am trecut la alt nivel, dar calitatea înregistrărilor lăsa mult de dorit, așa că am abandonat-o destul de repede. Apoi prin ’99, Andrei Rusu, cu care colaboram deja în RA și Agathodaimon, mi-a împrumutat un fourtrack. Uaaaaaa… Am avut la dispoziție o chichineață de patru canale, cu care am înregistrat tot felul de chestii. Împreună cu vecinul de palier stăteam nopțile și scriam cântece (deja ajunsesem la alt nivel, câteva fragmente din perioada aia pot fi considerate muzică) pe care le înregistram pe minuscula sculă. Să ne înțelegem, foloseam casete obișnuite – stereo-ul are două canale (stânga-dreapta), iar o casetă are două fețe a câte două canale fiecare, așa că dacă ai o sculă cu un cap de înregistrare dublu folosești caseta pe o singură față și ai patru canale (pe care le poți accesa separat, evident). Taraaaam! Eight-track-ul de care vorbeam mai devreme avea opt canale (doh!), deși folosea tot casete obișnuite, numai că viteza era dublă – așadar, dacă aveai o casetă de 60 min., o puteai folosi pe o singură parte – adică 30 min., care la viteză dublă se transformau în 15 min. O altă parte “haioasă” a înregistrărilor din perioada aia e că aparatul cu pricina nu avea niciun fel de efect, așa că dacă voiai un reverb spre exemplu, trebuia să mergi în baie sau să ieși pe scara blocului. Iar dacă voiai să treci totul pe o casetă normală, trebuia să faci mixajul în timp real (bine, fiind atât de puține canale nu era mare filosofie). În fine, vreo doi ani mai târziu, vecină-miu și-a cumpărat calculator. Supercalifragilisticexpialidocious! Am făcut cu greu rost de niște softuri – pirat, se înțelege (se vindeau pe niște tarabe improvizate prin oraș) – și am încercat marea cu degetul. Bineînțeles că placa de sunet lăsa mult de dorit, dar nu conta, deja înregistram pe mai mult de patru canale, aveam tobe virtuale, loop-uri, etc. și nu mai trebuia să facem mixajul în timp real. Un prim demo la 1000 de chipuri datează de atunci. Când l-au auzit cei din Kumm au zis “no fucking way”, așa de impresionant suna.

Primele mari experimente s-au petrecut la Cluj prin 2004-2005, când colegul meu de apartament, Bogdan, mi-a dat mână liberă să-i folosesc calculatorul. Am făcut câteva nebunii destul de interesante atunci, nu prea știam eu ce vreau să spun, dar suna ca și cum aș fi știut. Țin minte că Dănuț m-a vizitat într-o zi (da, ne știm de foarte multă vreme, n-avea buletin când ne-am întâlnit prima oară) și mi-a făcut câteva observații obrăznicuțe 🙂 (avea înclinație spre producție încă de pe atunci).

La începutul lui 2006, la câteva luni după ce mă mutasem înapoi în București, am primit de la văr’miu Dorian primul meu laptop și m-am apucat să experimentez. Prima piesă pe care am trântit-o într-o sesiune a fost Blow up my tears, iar ziua în care am făcut-o mi-a schimbat viața complet. De atunci încoace am făcut treaba asta destul de constant, am învățat enorm de multe chestii, mi-am cumpărat alte scule, plăci de sunet externe, cu fidelitate mult mai mare, alte calculatoare, softuri, microfoane, instrumente, boxe, etc., etc. Mi-am folosit abilitățile făcând schițe pentru piese noi, orchestrându-le, încercând să fac tot felul de combinații de timbre, să simulez ce urmează să se întâmple “pe bune” în studio.

Închizând „mica” paranteză, propunerea lui Döme mă punea în fața unei provocări pe care o visam de mult – să fac un album singur-singurel acasă.

M-am apucat de prima piesă în ianuarie 2016 cu îndoială în suflet și autoironie compensatorie. O clipă de tăcere a și rămas piesa de deschidere, pe care toată lumea o va asculta având niște așteptări pe care nici acum nu știu dacă le voi împlini. Am lucrat tot anul, mai ales în perioadele mai liniștite, am scris mai mult decât ce a apărut (întotdeauna e mai bine așa) și am înregistrat instrumentele la care pot cânta și programat cele la care nu pot. Am folosit o grămadă de softuri noi și m-am minunat în continuu de nivelul la care s-a ajuns. E o epocă ideală pentru genul ăsta de întreprinderi. Inspirație să ai. Până la sfârșitul anului trecut reușisem să înregistrez în parte vreo șapte piese.

Pe 2 ianuarie dimineața, când lumea încă se dezmorțea după cheful de rev, m-am apucat serios de lucru, având de data asta și un deadline. Am petrecut cca 10 ore/zi ocupându-mă doar de asta și m-am oprit abia vinerea trecută, când Dănuț mi-a trimis ultima variantă de master. În timpul ăsta am ieșit din casă odată pe săptămână la bere, am fost la Brașov cu Teatrul de Artă și m-am dus la majoritatea protestelor (până când am reușit performanța să răcesc). Ca să economisesc timp, mi-am făcut toate cumpărăturile online (am descoperit o aplicație genială, care se numește Bringo și îți aduce totul la ușă în vreo două ore, câteodată chiar mai puțin) și mi-am drămuit toate celelalte posibile activități.

Cu ocazia asta am făcut primul mixaj serios ever și primul artwork, pentru care am folosit fotografii făcute de mine în ultimii ani, de când bunul meu prieten Cristian Șuțu mă îndrumă în domeniul ăsta. Cel mai greu mi-a fost să aleg fonturi (vai ce nasol e, nu știam!). Iar ca ultim challenge, a venit Iulia săptămâna trecută și m-a întrebat dacă m-am gândit care e primul single și în ce formă va exista el pe net. Nu mă gândisem. În seara aia am învățat cum se face un lyric video.

Titlul a venit firesc, privește cerul… este unul din graffiti-urile mele preferate, mi se pare că îmbină naivitatea cu profunzimea într-un mod neașteptat. Am încercat chiar să dau de omul care l-a inițiat (care din câte am înțeles a făcut filosofie la Sorbona și a umplut și Parisul de regarde le ciel…), dar n-am avut mare succes.

Am hotărât să pun albumul doar pe Bandcamp pentru că mi se pare cea mai fair platformă și pentru că vreau să fac un experiment, să văd dacă un singur link e mai bun decât douăzeci. În plus, mi se pare că ar trebui să pășim cu încredere spre viitor – Bandcamp-ul e “deschis” 24 de ore din 24 și îți “livrează” “produsele” pe loc, în ce format digital îți dorește inimioara. Iar perioada “tampon” dintre finalizarea unui produs și apariția lui pe piață, după cum vedeți, a cam dispărut. Puteam să lansez albumul sâmbătă dimineață, dar am zis s-o iau de luni, că e mai sănătos 🙂 Sper să vă placă și să-mi dați feedback. Albumele colegilor vor apărea câte unul pe săptămână în luna următoare.

Albumul se află aici sau în colțul din dreapta sus. Audiție plăcută!

P.S. Fotografia cu mine e făcută de Iulia într-o dimineață în care lucram la versuri