Home » Muzică » Queen – o lume paralelă

Queen – o lume paralelă

Pe marginea lacului Geneva, ascuns în clădirea generoasă a cazinoului, care găzduiește anual celebrul festival de jazz, se află studioul Mountains, ce se poate lăuda deja cu o carte de vizită convingătoare. Consola Neve 8048 din 1975 are un sunet cald, legând frecvențele instrumentelor și vocilor într-o simbioză firească, lăsând muzica să vorbească liber, fără restricții sonore. În plus,The Rolling Stones și Yes au lucrat deja aici, iar entuziastul sunetist și producător David Richards pare un tip de încredere. El se face vinovat pentru toate înregistrările de la sus-numitul festival. Suntem în iulie 1978, momentul în care studioul devine locul de auto-exil al celor de la Queen, care fug de taxele din UK. Aici vor înregistra nu mai puțin de șase albume, dar ei nu știu încă asta. De altfel, un an mai târziu vor achiziționa locul, oricum banii sunt destui și e nevoie mereu de un loc în care să te simți ca acasă. Vor lucra și cu Richards, dar nu chiar acum. De data asta apelează la o cunoștință mai veche, Roy Thomas Baker, cu care au înregistrat deja patru albume, inclusiv ambițiosul A night at the opera. La sfârșitul lunii se naște subsemnatul, la maternitatea din strada Traian din București. Ai mei s-au mutat deja din garsoniera din Balta Albă pe șoseaua Pantelimon, într-un apartament cu trei camere, în așteptarea noii „minuni”. Bineînțeles că n-au auzit în viața lor de Queen, deși există deja de opt ani și a lansat șase discuri, două dintre ele ajunse pe locul 1 în topul UK. Albumul pe care îl înregistrează la Montreux se numește Jazz. Titlul e probabil inspirat de festivalul deja pomenit, dar muzica nu are vreo legătură cu jazz-ul. Pe scurt (și inventând scenarii), Mustapha Ibrahim participă la turul Franței (Bicycle race) și ne cântă din mers Don’t stop me now, probabil singurul super-hit fredonabil din lume care conține peste zece linii melodice diferite (de obicei sunt maxim nouă, dar și asta e o raritate – comparativ, Ellie Goulding are în general două, maxim trei).

queen-with-michael-jackson-in-1980

Doi ani mai târziu, Queen cântă patru seri la rând la Los Angeles Forum, o arenă cu o capacitate de vreo 17000 de oameni. Într-una din seri, în backstage sunt invitați cei de la The Jacksons, cu Michael în frunte, care de-a lungul serii îi tot bate la cap să lanseze single-ul Another one bites the dust, deja difuzat în New York de un post de radio care transmite muzică dance. Printr-o întâmplare nefericită reușesc să mă pierd de ai mei vreo cinci ore, timp în care îl caut pe fratele meu mai mare prin parc, iar ai mei mă caută înnebuniți peste tot. Nu știu încă să vorbesc, așa că nu pot întreba pe nimeni nimic. În plus nu-mi știu adresa, și chiar dacă aș ști-o, după cum spuneam, nu pot încă să vorbesc. Cineva responsabil mă duce la secția 9 de Miliție, unde ai mei au reclamat deja dispariția. Milițienii îmi dau biscuiți și sună în continuu la ai mei, care mă caută prin vecini și n-au decât telefon fix. În cele din urmă răspund, vin la secție să mă recupereze și plătesc o amendă pentru neglijență. Cu alte cuvinte, am o primă aventură și sunt la un pas de a avea cu totul altă viață. La început membrii Queen sunt împotriva promovării piesei Another one bites the dust, dar o lună mai târziu dau ascultare încurajărilor lui Michael Jackson. Piesa va deveni al doilea no 1 în State (primul fiind Crazy little thing called love).
 
David Bowie are o casă în Blonay (aproape de Montreux) de șase ani. A înregistrat deja la Mountains Studios albumul Lodger, al treilea din trilogia așa-zis berlineză, iar acum e invitat de colegii săi de breaslă de la Queen să tragă niște voci secundare pentru o piesă. Sesiunea degenerează într-un jam-session, iar în cele din urmă, pe baza unei idei scrise de Roger Taylor și denumită Feel like se naște legendara Under pressure. Rifful de bas, astăzi considerat cel mai popular din toate timpurile, e rezultatul colaborării dintre John Deacon și Bowie. Liniile melodice ale versiunii finale sunt în majoritate scrise de Mercury, iar versurile sunt semnate de ducele slab și alb. Este 1982 și eu sunt la mare cu părinți, bunici, frate. Cățel și purcel n-avem, că stăm la bloc. Costineștiul este o stațiune super aglomerată. Ai mei vor să facem o poză pe plajă. E un nene care are Polaroid și contra unei sume modice îți înmânează pe loc amintirea de la mare. Până să-l ajungem din urmă, eu cad și mă julesc pe nas. Maică-mea se necăjește că am stricat momentul, dar facem totuși poza (în care nu se vede că aș avea vreo problemă, mai e mult până la high definition). Un sample cu riff-ul de bas și cele două note de pian va fi integrat la începutul anilor 90 în piesa Ice, ice, baby a rapperului american Vanilla Ice, care inițial nu a plătit niciun fel de drepturi autorilor.
 
Menajera cu mustață, femeia cu bigudiuri și papuci-iepurași, băbuța cu ziarul, puștoaica în minijupă. I want to break free, unul dintre cele mai haioase clipuri care s-au făcut vreodată, a fost interzis în 1984 în America de mai multe posturi de televiziune, inclusiv de faimosul MTV. Motivele au fost destul de evidente, buricul lumii occidentale având multe probleme cu acceptarea anumitor manifestări cu conotație sexuală. Puțină lume în afara UK-ului a înțeles gluma, clipul fiind o parodie la telenovela britanică Coronation street. Devin absolvent de grădiniță magna cum laude. La serbarea de final cânt piesa lui Valeriu Sterian „În codrul verde”, pe care o voi folosi ca mostră și la intrarea în școala de muzică. I want to break free este scrisă de John Deacon, acest mutulică plin de surprize al Queen-ului, de altfel autorul mai-sus amintitei Another one bites the dust.

queen-knebworth-1986
 
Cu picioarele depărtate, genunchiul drept întărâtând parcă ritmul, cu jumătatea de stativ de microfon ținând loc de air guitar, mustața trasă peste incisivii uriași și laringele vibrând ca niciun altul, Freddie ține lumea în palmă. 120000 de oameni trăiesc la unison o seară magică de august. Este ultimul concert Queen în formula originală, dar nimeni nu știe asta, nici măcar el. Mașinăria merge unsă, n-au niciun motiv să se oprească. Magic Tour-ul a cuprins 26 de orașe din Europa și a avut peste un milion de plătitori. Este momentul lor, punctul culminant pe care îl așteaptă de 16 ani. Sunt în formă, albumul A kind of magic e no.1 în UK. Probabil pentru mine 9 august 1986 e o seară ca oricare alta – căldură mare, parcul Hățișului (redenumit mai târziu Florilor) plin de copii care se urcă pe toboganul uriaș cu limba ruptă spre aterizare, pe scheletele fostelor leagăne îndoite hidos către cer. Chiar dacă e vacanță, înainte să ies la joacă am program de studiu la vioară, lucru care mă enervează teribil, dar n-am cum să mă opun, taică-miu e foarte convingător când vrea. Probabil fricile maică-mii au început să se disipeze, accidentul de la Cernobîl rămâne ușor în trecut. Cutremurul bate la ușă, dar ea n-are de unde să știe asta. Freddie, unul dintre cei mai mari entertaineri (încă) în viață, cântă live pentru ultima oară, iar mie nici prin cap nu-mi trece că un om pe care nu-l voi cunoaște niciodată îmi va influența atât de puternic existența.
 
În octombrie 1986 Barcelona este selectată ca gazdă pentru următoarele jocuri olimpice, care vor avea loc în 1992. Freddie are deja tangențe cu lumea sportului, We are the champions fiind o piesă adoptată natural de orice microbist, așa că este „angajat” să scrie imnul olimpiadei. Împreună cu Mike Moran compune Barcelona, o piesă pe care o va transforma într-un duet cu Montserrat Caballé, o soprană spaniolă originară din amintitul oraș, cu care plănuiește o colaborare încă din 1981, când a văzut-o la Covent Garden alături de Pavarotti. Ulterior, Freddie scrie un întreg album pentru acest duet, care va apărea în 1988. Din păcate, din lipsă de timp (aflase deja că are SIDA și nu știa cât o mai duce) și încercând să aducă ceva din lumea sa pe înregistrare, înlocuiește instrumentele reale cu sintetizatoare. Clasa a V-a pentru mine începe cu o schimbare majoră – înlocuiesc vioara cu flautul. Logica e simplă – urmează să dau examen la Liceul militar de muzică, unde nu există viori. Flautul este destul de mic să-l porți la subraț, iar un examen cu vioara ar putea însemna un viitor la tubă, ceea ce nu e de dorit. Din păcate, Mercury nu apucă olimpiada, dar înregistrarea cântecului Barcelona acompaniază imaginile orașului la ceremonia de deschidere. În 2012 apare o ediție specială a albumului, în care sintetizatoarele sunt înlocuite de o orchestră de 80 de oameni.

1424807291-68095c1717adb2352df5593de398e08b-1366x910
 
În 1990 Queen sunt premiați pentru excepționala contribuție la muzica britanică în cadrul Brit Awards. Speech-ul este ținut de Brian, deși sunt toți prezenți. Freddie e tras la față, are început de chelie și și-a ras mustața. Nu rostește decât un thank you, good night. Costumul deschis la culoare îi este vizibil larg, ceva nu e în regulă. E ultima sa apariție în public. Nu mai știu cine mi-a dat cele două casete, dar să-i dea ăl de sus sănătate. Sunt cel mai grozav copil din bloc. Una la mână pentru că am un casetofon, chiar dacă mono și vai de mama lui, a doua la mână pentru că am două casete. Una e cu Thriller (iar eu sunt înnebunit după MJ), iar cealaltă cu primul Greatest hits de la Queen. N-am voie să vin cu prieteni acasă, așa că într-o zi le ascultăm pe amândouă pe hol, cu ușa deschisă și vreo câteva capete băgate înăuntru cât să audă. Frate-miu începe să cânte la chitară și mă tot îndeamnă să învăț piese Queen. Mi se par grele, dar îmi plac mult. În ultimii ani de viață, Freddie alege să stea mai tot timpul în studio, să lase în urmă cât de mult mai poate. Montreux-ul devine oaza lui de liniște, locul în care poate scrie muzică nouă și o poate înregistra. Nu prea îl mai țin puterile, dar nu renunță la obiceiul cu datul votcii cu gheață peste cap înainte de o frază mai grea.

La începutul lui 1991 aud la radio Innuendo. Mă rupe atât de tare încât fur bani de la ai mei și mă apuc să-l caut prin oraș. Îl găsesc (pirat, evident) pe trepte la Universitate. Este Queen într-adevăr, dar nu seamănă cu nimic din ce am ascultat vreodată. Cele două cântece de lebădă care îmbracă albumul ca o alfă și o omegă sunt două părți de requiem – Innuendo și The show must go on. Bineînțeles că nu înțeleg ce se întâmplă – nu am văzut Brit Awards-ul de cu un an înainte, nu prea știu ce-i aia SIDA (nici ce înseamnă exact homosexual) și oricum eroii mei nu vor muri niciodată, ca și părinții. Pe 25 noiembrie, un coleg îmi spune că Freddie s-a dus, dar eu sunt convins că face glume proaste pentru că știe că-mi place.

Un an mai târziu sunt în Liceul Militar de Muzică „Iacob Mureșianu”, o temniță pentru copii în care toată lumea se pregătește pentru viitoarele cântări de la nunți și botezuri, mai puțin eu și câțiva alți ciudați care stau nopțile cu casetofoanele lângă pian, încercând să descifreze acorduri de la tot felul de alți ciudați dintr-un regat foarte, foarte îndepărtat. Eu sunt mai cu moț, frate-miu e în anul 5, iar împreună o punem de o trupă. Repetăm la Fonotecă, un spațiu magic cu rafturi pline de viniluri și benzi de magnetofon, unde te poți retrage după-masa să asculți în căști câte ceva. Repertoriul nostru nu depășește catalogul Queen, dar în mod evident nu facem față – frate-miu e un chitarist mediocru, iar eu sunt vocalist doar când dorm. Despre ceilalți nu-mi permit să comentez. Nea Luca, țiitorul locului magic, îmi spune fățiș că ar trebui să mă las, n-am nici cea mai mică legătură cu cântatul vocal și mi-am ales oricum niște partituri prea grele. Dar eu sunt obsedat, am aproape toată discografia Queen și îmi fac un obicei din a asculta mare parte din ea în noaptea de 24 noiembrie, tradiție care va ține vreo 5 ani. Privarea de somn mă termină, dar muzica e mai importantă decât pretențiile mele. Studiez domeniul deja de 8 ani, dar am cam chiulit la cursurile de pian tehnic. În schimb m-am înhăitat cu cine trebuie și acum cânt la pian partea a doua din Bohemian Rhapsody și The show must go on. Vocea este încă o fiară sălbatică pe care mă chinui să o domesticesc în fiecare zi. Nu prea îmi iese, dar insist. Așa sunt eu, mai căpos.
 
În vara asta Queen vine la București cu Adam Lambert, un tip pe care nu prea îl înghit, dar pe care va trebui să-l suport sau să-l ignor vreme de vreo două ore doar ca să-i pot vedea pe Brian și pe Roger în acțiune. Freddie e dispărut de 25 de ani, iar John a refuzat să continue fără el. De altfel, nimeni nu s-a putut așeza pe locul lui, nu de alta, dar cerințele sunt prea mari. Paul Rogers e doar un vocalist legendar și atât, în niciun caz nu e Freddie (și nici nu și-a propus). Marc Martel e imitatorul imbatabil, l-aș fi văzut în locul lui Lambert, dar nici el nu e Freddie. Nici n-ar avea cum. Nimeni nu poate fi altcineva. Sunt 20 de ani de când am intrat prima dată într-o trupă. Am sute de concerte cântate, am apărut pe vreo 20 de albume și am scris, în colaborare sau singur, vreo 11. De 10 ani am propria mea formație, cu care din când în când mă mai joc de-a coverurile. Una din piesele noastre preferate e Don’t stop me now. Nu dă greș niciodată, indiferent unde ne-am afla. Am cântat-o și pe scene de club, și la festivaluri, și la nunți. Entuziasmul ei este contagios, imediat se vede o sclipire în ochii auditorului. Are mai mult de zece linii melodice? Așa, și? Cui pasă? Toată lumea o știe, vers cu vers. E paradoxul care încalcă orice reguli sau teorii. Nu știu cum și de ce a scris-o Freddie, dar este una din puținele piese de pe lumea asta care vorbesc despre fericire.

P.S. Evident, articolul este scris înainte de concertul Queen de la București și a apărut în numărul de vară al revistei Sunete.

P.S.2. Adam Lambert e un vocalist foarte tehnic, care cântă toate notele pe care Freddie nu le mai putea atinge în live-uri. Păcat că e doar un robot. Am plecat de la concert un pic după mijloc, aproape plângând.

Tags :
Previous post link
Next post link

About Dan Byron

9 Comments

  1. Cat de fain articol, l-am citit pe nerăsuflate.
    M-ai făcut să îmi reamintesc de Queen-ul pe care îl ascultam, foarte rar, la radio, pe vremea copilăriei.
    Și la faptul că privarea de muzică de atunci m-a făcut să descopăr că există Pink Floyd abia când aveam vreo douăzeci de ani…

  2. Dane,superb.M-ai lăsat fără cuvinte.Pe lângă faptul ca trupa Queen a lăsat o mostenire incontestabilă si nemărginită publicului mondial si de care nu m-as satura niciodată ar mai fi cinci nume sonore despre care s-ar mai putea scrie.Asteptam cu nerăbdare continuarea…P.S. Adam Lambert e ca un polițist……Nimeni nu il înghite 🙂

  3. Multumesc Dan! Si pentru ca mi-am adus aminte de primele doua casete audio (albumul Bad a lui MJ si Greatest Hits a celor de la Queen) si pentru ca acest text mi-a re-re-reamintit ca emotiile date de ascultarea oricarei melodii Queen raman la fel de puternice ca la prima auditie.
    Eu am ales sa nu merg sa ii vad pe Brian si Roger alaturi de Lambert. Prefer sa raman cu amintirea unei nopti de vara cand am vizionati concertul Queen din ’86 de pe Wembley, cu perna pusa pe sonor la tv ca sa nu ii trezesc pe ai mei si sufletul innodat in gat de bucurie.

  4. Mulţumesc…pentru că ai scris tu ceea ce eu nu vroiam/ puteam…Eu plângeam… Freddie e aici, cu noi, la noi, în noi!

  5. Am citit articolul la pragul plansului. Multumesc!
    PS: multa lume a plans la concertul din Bucuresti.

  6. Mda, si eu am o istorie asemenatoare: am auzit pentru prima oara Queen in noiembrie 1991, la o emisiune radio care comemora decesul solistului. Apoi am gasit primele casete in torpedoul de la Skoda tatalui meu. Ai mei fiind divortati, am simtit adesea ca Freddie ma apropie de tatal meu. Niciodata n-am renuntat sa ascult si sa cant Queen. Nu credeam ca voi ajunge vreodata sa inlocuiesc spray-ul din baie cu un microfon adevarat. Anii au trecut si proiectele muzicale m-au dus in diferite colturi ale lumii muzicale. Am invatat singur sa cant la toate instrumentele care mi-au picat in mana, dar n-am uitat inca de primul om care m-a invatat muzica. Si mi-am dat seama ca ce am invatat de la el, e dincolo de arta muzicala in sine. Ma refer la maiestria de a spune o poveste cu toata fiinta ta. Atunci melodia transcende interpretarea, tehnica si etalonul; ea devine o taina personala, si apartine intimitatii tale. Si nu conteaza daca decizi sa o imparti cu ceilalti sau cum alegi sa o faci. Oricum Queen nu mai apartine de mult ilustrului frontman, care s-a transformat intr-o umbra de deasupra formatiei. Queen este al nostru, si nu conteaza cine canta la voce, Rogers, Martel, Lambert, eu sau tu. Am impresia ca Freddie ar rade cu pofta de noi toti: „Why are you clinging to my performance, when the songs are right there in front of you? I am right here, inside of you, not on that stage or another. I’m a musical prostitute, my dear!”

  7. Queen a fost si pt mine o formatie de suflet…… culmea, mama mi-a zis de ea, la vreun an dupa revolutie….eram clasa a4a……
    Insa la Bucuresti nu m-am dus sa ascult ceva ce ar avea legatura cu Freddie. Daca vreau Queen cu Freddie ascult una din nenumaratele inregistrari suberbe care exista.
    La Bucuresti am fost sa-l vad pe Adam Lambert, de care imi place foarte mult, dar ale carui albume solo sunt infioratoare ( pt gustul meu muzical ). Asa ca aceasta colaborare a lui Adam cu Queen mi-a oferit ocazia sa ascult un vocalist care imi place cantand muzica buna. Insa l-am gasit tare timorat pe Adam si mi-a displacut faptul ca parca isi cerea scuze ca nu-i Freddie….. nu i-am priceput nici pe oamenii de langa mine care erau dezamagiti ca nu este Freddie ( comentariile de genul ” de ce canta homosexualul asta cu Queen ” , auzite prin preajma mea – nici nu am stiut daca sa le incadrez la comice sau tragice ) …. am avut aceeasi senzatie ca acum cativa ani cand am fost la filmul The artist si unii oameni au plecat din sala pt ca era un film mut si alb, negru…. mi se pare ca e bine sa stii la ce te duci, inainte de a lua bilet… numa’ zic….
    Acum cativa ani, am fost la un musical cu muzica celor de la Queen….. a fost foarte amuzant, dar , de asemenea, nu avea nicio legatura cu Freddie.

  8. Articolului este emotionant. Queen si Freddie au fost in primul rand creatori de muzica. Eu cred ca pentru toti cei care iubesc aceasta muzica ideea acestor concerte este una generoasa indiferent cine este vocalistul. Adam Lambert in opinia mea este mai mult decat un foarte bun vocalist si nu cred ca B. May a gresit atunci cand i-a propus colaborarea. Evident nu este Freddie si nici nu cred ca si-au dorit asta. Pe de alta parte asa cum a scris cineva mai sus ceea ce canta Adam Lambert in afara concertelor cu Queen nici mie nu imi place, este sub posibilitatile lui, este dezamagitor chiar.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Scroll To Top