3000 de cuvinte despre 2015

by Dan Byron 21 decembrie 2015

N-am mai scris de mult. După Colectiv n-am mai putut, am postat doar câteva poze. Încerc să fac aici un rezumat al lui 2015 ca să îmi amintesc că s-au petrecut și o mulțime de lucruri pozitive anul ăsta, lăsând la o parte toamna neagră care ne bântuie încă pe toți.

Am început anul cu un Impromptu (așa cum l-am și încheiat) la Clubul Țăranului. Nu-mi amintesc mare lucru, tocmai pentru că improvizațiile se fac pe moment, după care se uită. Știu doar că s-au urcat pe scenă (pe rând) prieteni care erau prin public – Costin Oprea, Oigăn și Andi Nucă. A urmat o serie de concerte foarte diverse – cu Luiza Zan (am avut chiar două în aceeași seară, că era prea multă lume) în același Club al Țăranului, singur la Teatrul de Artă, cu Kumm în patru orașe cântând integral albumul Confuzz și nu numai. Între timp am mers aproape zilnic la studioul Real Sound, unde împreună cu Victor Panfilov ne-am chinuit să-i dăm de cap concertului Electric Marching Band, care urma să apară pe HBO.

La începutul lui februarie am fost la concertul Fink din Silver Church, care ne-a schimbat tuturor părerea despre cum poate suna și arăta un club din România. Pe scurt, cred că a fost cel mai bun concert de club pe care l-am văzut vreodată. După, am schimbat câteva cuvinte cu Tim Thornton despre cartea lui, Death of an unsigned band, pe care v-o recomand cu căldură, și cu însuși Fin Greenall (a.k.a. Fink). Oamenii sunt de o modestie rară, foarte normali la cap și fără nicio fiță. Evident, mi-am cumpărat vinilul cu Hard Believer (nu e cel mai bun album al lor, dar și ăsta îmi place foarte mult) și l-am dat la semnat. Pe carte n-am putut lua autograf  – dezavantajul Kindle-ului…

Apoi am plecat în Dubai, în Tabăra de fotografie pentru bloggeri 10, poreclită și TenDubai. Am scris pe larg despre asta de la locul faptei (adică aici), așa că nu vă mai împui capul. Revenit în țară, am înregistrat acasă Lumi Paralele, o piesă scrisă special pentru tabără, și i-am făcut și un clipșor, ajutat de toată gașca TenDubai.

Lucrul la Electric Marching Band s-a extins mai mult decât ne-am fi dorit. Să faci atâția oameni să sune și să arate coerent e muncă de chinez bătrân. Au existat câteva momente în care ne-a venit să ne luăm câmpii, noroc că suntem mai mulți și rezistăm cu rândul. Evident, în timpul ăsta perpetuul turneu care ne marchează existența era în plină desfășurare. A fost o perioadă foarte bogată în evenimente, byron-ul s-a învârtit prin toată țara, cu Luiza am continuat „înfățișările” la Clubul Țăranului, ba am avut una și la Brașov, la Reduta, iar singur am mai avut câteva aventuri, inclusiv una la Tulcea, la Casa Avramide, una în deschidere la Sivu în celebrul Colectiv, și una la Bistro Ma Cocotte din Brașov (pe 1 mai, exact în timpul premierei Electric Marching Band-ului pe HBO). În aceeași perioadă am scris două piese pentru duetul cu Luiza. Le-am înregistrat pe amândouă, dar deocamdată am lansat doar una. La anul sper să am timp să mă ocup mai serios și de proiectul ăsta, iar dacă se așează astrele într-o poziție convenabilă poate reușim să facem și un disc.

Nici n-am terminat bine cu lucrul la EMB, că ne-am și apucat de repetiții pentru următorul album. Eu unul aveam mari îndoieli că mai avem energie să-l înregistrăm anul ăsta, dar byronii erau de altă părere. Piesele fuseseră scrise în 2011, însă nu era nimic orchestrat, aveam doar niște schițe cu chitară și voce făcute în grabă. Toate aranjamentele au fost născocite și bibilite împreună la sala de repetiții, ceea ce nu se mai întâmplase de la Forbidden Drama încoace. E interesant să vină fiecare cu idei, tot procesul devine mult mai viu, mai ales dacă ai cu cine.

În mai am cântat în Vama Veche, la Fish Eye Fest, unde am încercat și câteva piese noi (care nu prea ne-au ieșit, mai ales că pe mine mă încerca o răgușeală). Apoi am dat o tură prin Balcic, că tot era aproape și nu fusesem niciodată. Ne-am cazat în odăile servitorilor reginei Maria din grădina botanică. Superb! Pe tânăra din poză am găsit-o de dimineață pe una din terasele grădinii și m-am transformat brusc în Paparazzo din La dolce vita.

Pe 9 mai am fost la lansarea noului album Robin & The Backstabbers la Halele Carol din București. Mi-a plăcut foarte mult concertul, mi-a plăcut atmosfera, publicul, mi s-a părut o chestie grandioasă, așa cum nu reușim noi undergroundiștii să facem prea des. Bineînțeles, nu m-am gândit o clipă la eventualele măsuri de siguranță și mă întreb dacă cineva a făcut-o. Știu că au fost tot felul de discuții în zilele următoare, despre aglomerație, condiții, lipsa aerului, sunet, dar nu-mi amintesc să fi fost una despre extinctoare sau ieșiri în caz de incendiu.

Tot în mai am cântat singur cu o chitară la o școală generală, unde cel mai mare succes l-a avut Încet încet. Mă întreb dacă din cauza versurilor…

La sfârșitul lunii am văzut Bălănescu Quartet la Fratelli. A fost foarte mișto, au prezentat albumul Maria T integral. O parte din show a avut parte și de niște proiecții, unele dintre ele geniale. După concert am stat cu ei la un pahar de vorbă. David, sunetistul lor, e super haios. Mi-a rămas în cap o chestie (nu așa haioasă) pe care mi-a spus-o – la fel cum noi, românii, urâm așa-zisele românisme, și ei, englezii, urăsc englezismele. Same shit, different nation.

În tot timpul ăsta perpetuul turneu nu s-a oprit de loc, am avut două concerte în București (Casa Universitarilor și Hard Rock Cafe), unul în Cluj (Casa Tiff) și unul în Târgu-Mureș (J’ai Bistrot), repetițiile au fost aproape zilnice, iar Codruț s-a străduit să-i dea de capăt cu bugetul de studio + deplasare + cazare, că de vreun an tot cochetam cu ideea să mergem să înregistrăm în Dublin, la Windmill Lane. Am avut baftă cu Universal Music (să mai zică cineva că nu vrea casă de discuri), cu Sony (cu care am făcut un parteneriat pentru lansarea liniei HiRes), cu prietenii de la Data Group, care ne susțin de când îi știm, și cu un amic care se pregătea să termine Pulse College (o școală de sunet care se află în aceeași clădire cu studioul) și ne făcuse rost de o reducere cu condiția să lucrăm cu el (ceea ce implica niscava riscuri – dacă te pregătești să termini o școală bună nu înseamnă automat că ești profesionist).

La început de iunie am cântat în Timișoara la Căpițe și la un party privat al Data Group-ului, apoi am fost la nunta lui Ovidiu Niculescu, despre care a scris aici Cristian Șuțu. Știu că există o preconcepție despre nunți, doar ne-am pomenit cu toții (bănuiesc) la manifestări gen sarmauacaredanseazăînfarfuriepegeamparaleșiuiuiuușiuiuiuu, dar nu a fost deloc cazul, sunt și altfel de oameni pe lumea asta.

O săptămână mai târziu ne-am bestializat la Arenele Romane (eu am cântat și jumătate din concertul Kumm), după care ne-am pus traița-n băț și am plecat la Dublin să înregistrăm Eternal Return. Impresii la cald puteți citi aici.

Ne-am întors după aproape trei săptămâni. În drum spre București ne-am oprit la Sasca Montană, unde am cântat la festivalul Rocker’s Challenge. Ajuns acasă, mi-am făcut alt bagaj și a doua zi de dimineață am plecat cu Șuțu și fetili în vacanță în Italia. Am vizitat Perugia, Siena, Colle di Val D’elsa, San Gimignano, Lucca (unde am văzut și două concerte geniale – Alabama Shakes și Paolo Nutini), Pisa, Corvara, Monterosso al Mare, Vernazza, Corniglia, Riomaggiore, Manarola și Florența. Sunt multe povești de povestit, nu e cazul acum, și așa am făcut iar un elefant din articolașul ăsta. Dacă vreți să vedeți poze din vacanța asta urmăriți hashtagul #printoscana pe Instagram. Sunt doar 206.

În iulie am avut program mai lejer, am cântat unplugged în parcul Al. I. Cuza din București [unde Andi Nucă i-a ținut locul lui Sergiu (care nu se întorsese încă din vacanță) cu un bandoneon și o chitară], ratând astfel concertul Robbie Williams, apoi la Mamaia la hotelul Vega. Ca să facem și un teaser pentru album, Dănuț a mixat și masterizat pe fugă The Sea, iar eu împreună cu Sergiu i-am făcut o versiune în română. Am înregistrat vocea noii variante la studioul Premium Artist din București, loc în care aveam să petrecem o grămadă de timp în următoarea perioadă. Dome a montat și un clip-colaj cu filmări de pe drumul spre Dublin și înapoi, inclusiv cu imagini din Windmill Lane de la înregistrări.

Pe final de lună am fost și la munte, pe un traseu pe care îl crezusem lejer și care s-a dovedit a fi super dur. Despre asta a scris Cristian Șuțu aici, așa că nu vă mai povestesc și eu cum era să murim (Șuțu scrie despre tot, că doar e blogger, așa că profit și eu cât pot ca să mai scurtez acest articolaș-elefănțel). De ziua mea am fost (al doilea an la rând) la festivalul Folk You din Vama Veche, iar apoi am fugit la Vadu, o plajă care se tot aglomerează de la un an la altul, dar pe care eu sper să n-o transforme nimeni într-o altă Vamă. Două zile acolo fac cât o săptămână în altă parte tocmai pentru că nu există elemente disturbatoare, ești lăsat în pace să asculți marea, să o privești, să o iubești.

În august ne-am întors în Vamă la Papa la Șoni, apoi am lansat proaspătul single (Marea) la Grădina cu Filme. După care am făcut o altă boroboață – m-am însurat. Am făcut o petrecere mică și discretă, într-o grădină superbă din mijlocul Bucureștiului, cu câțiva prieteni apropiați și cu două-trei rude. N-am făcut tămbălău pe fb pentru că nu suntem genul. Lansarea piesei Marea (în care e vorba despre căsătorie) și nunta noastră s-au petrecut în aceeași perioadă absolut întâmplător, deși cică nimic nu e întâmplător.

Pe sfârșit de lună am făcut câteva repetiții la Teatrul de Artă București (TAB) cu George Constantinescu și Marius Cordoș pentru o chestie cu care tot cochetam de ceva vreme. Nu, nu m-am apucat încă de actorie, deși am terminat cursul de amatori de la același teatru, ci fac parte dintr-o dileală care se numește Dicționar explicativ de iubire română, un spectacol de muzică și poezie. Pe scurt eu cânt niște cântecele, iar cei doi actori recită niște poezioare. Foarte tare, I love it. Într-una din zilele petrecute la Teatrul de Artă am dat un interviu pentru revista Arte și Meserii. Intervievatoarea s-a dovedit a fi cea mai profi jurnalistă peste care am dat vreodată, deși jurnalismul nu este ocupația sa de bază. Numele ei este Alexandra Nistoroiu, iar interviul poate fi citit aici.

La începutul lui septembrie am lansat DVD-ul Electric Marching Band printr-o serie de vizionări cu Q&A după, în patru cinematografe din țară – Iași, Cluj, București, Timișoara. Cu ocazia asta am cântat din nou în trei din amintitele orașe. Printre cântări, vizionări și lansare, am avut și premiera Dicționarului la TAB, care a ieșit mult mai bine decât mă așteptam. Tot la TAB am văzut în septembrie piesa Dureri fantomă, pe care v-o recomand cu căldură, pe mine m-a rupt în bucăți. Ca idee, actorii la aplauze nu puteau zâmbi, erau încă atât de pătrunși de rol încât nu înțelegeau că s-a terminat și se pot relaxa.

Tot în septembrie am mai cântat odată la Arenele Romane și la o nuntă faină la Timișoara, în tot acest timp mergând aproape zilnic la studioul Premium Artist, unde Dănuț lucra de zor la mixajul Eternal Return-ului.

Octombrie a debutat cu un party privat în deltă și cu nopți nedormite prin studio. A fost interesant, Dănuț trebuia să plece în vacanță la Paris (vorba cântecului), deci nu mai avea cum să depășească ultimul deadline, așa că în ultima noapte am stat cu toții până dimineață, picotind pe rând, bând cafele, făcând flotări (la propriu), încercând cu disperare să ne agățăm de ultimul dram de energie. Dănuț a mai apucat să facă doar un duș înainte să plece la aeroport, dar albumul era gata. În zilele următoare l-am trimis la Abbey Road. E o procedură foarte simplă, online, oamenii sunt destul de deștepți ca să utilizeze la maxim mijloacele curente de comunicare. Nu l-am întâlnit niciodată pe Frank Arkwright, n-am schimbat cu el nici măcar un email, tot dialogul a fost purtat cu o anume Lucy, probabil una dintre secretare. În câteva zile am primit materialul masterizat excepțional, cu atenție la toate detaliile și respect pentru intențiile mixajului. După master am lucrat de zor la sound design, o latură pe care nu am exploatat-o îndeajuns până acum și care pe mine mă fascinează, mi se pare că dă unui album încă o dimensiune, pune piesele într-o situație, le adaugă o atmosferă. Bineînțeles că nu m-am putut abține și am făcut și câteva mici aluzii la Pink Floyd, doar ei sunt tăticii sound designului. Când s-a întors Dănuț din vacanță am „lipit” totul pe master și în sfârșit l-am predat.

Pe 17 octombrie am cântat pentru prima dată la Londra, la fEAST, unde am și lansat proaspătul album, care în România urma să apară abia pe 6 noiembrie. Nu mai fusesem în UK de doi ani, îi dusesem dorul. M-am întâlnit cu o grămadă de oameni pe care nu-i văzusem de mult, iar concertul a fost rupt din soare, cu vreo 700 de martori și o super atmosferă. Dacă vreți să aprofundați, am scris despre asta și la cald aici.

Dacă lansarea din Londra a fost în cadrul unui festival, cea de acasă urma să fie mai complexă, cu proiecții și lumini ca la carte, cu tot playlistul sincronizat cu imaginile, etc., așa că odată ajunși înapoi ne-am apucat și mai serios de aprofundat noul material. 30 octombrie a fost o zi lungă, am avut repetiție, după care Dicționar… la TAB. După spectacol se încinsese un Halloween party pe terasa The Jar-ului, dar eu eram prea obosit să mai particip, plus că a doua zi aveam un concert solo la Clubul Țăranului prin care sărbătoream 20 de ani de carieră, plus că a treia zi la Fabrica cântam cu byron-ul în cadrul unui spectacol organizat de Radio România Cultural, plus că eram cu mașina. Așa că am plecat cuminte spre casă. În drum am luat-o pe Iulia (care a venit cu Dănuț, Ica și Dani – veneau cu toții de la Control, unde prestaseră Robin & co) din față de la TNB. Cu toții vorbeau că arde Colectivul, dar niciunul nu știa amănunte. Evident că presupuneam că toată lumea ieșise și că ardea clubul. Ica și-a deschis net-ul și a început să ne citească cu voce tare. Am înghețat cu toții. Din sens opus au început să treacă în viteză ambulanțe. Ne-am oprit și i-am sunat imediat pe ceilalți byroni. Liniște și pace, erau acasă. Apoi m-a sunat maică-mea super îngrijorată și alți câțiva prieteni. În nopțile ce au urmat nu am prea dormit. Am amânat toate concertele, inclusiv lansarea albumului. Am fost la marșul tăcerii, unde m-am întâlnit cu multă lume, inclusiv cu câțiva cunoscuți care fuseseră acolo în noapte aia și scăpaseră. Mi-a făcut bine să întâlnesc oameni, așa că am ieșit și la proteste, fără să am nici cea mai mică intenție politică, deși nu am fost deloc împotriva demisiilor care au urmat. Am reluat repetițiile mai mult ca să ne vedem și să facem și altceva. Am descoperit că aveau o forță terapeutică uriașă. Dome s-a îngropat în lucru din același motiv și a scris un album nou, A drop of calm.

Noiembrie a durat vreo șase luni… Am tot amânat concertul de lansare  (albumul intrând în magazine pe 6, așa cum era stabilit) iar în cele din urmă l-am și mutat. Ca să fie și o cireașă pe tortul ăsta negru și amar, (fără nicio legătură cu Colectivul) a murit și Costin Oprea. Cu mai puțin de o săptămână înainte de lansare am fost din nou la Londra, de data asta la funeralii.

Pe 28 și 29 noiembrie am lansat în sfârșit Eternal Return-ul la Bacău (în Valhalla) și București (Berăria H), iar pe 4 și 5 decembrie la Timișoara (The note) și Arad (Nerv) . A fost prima oară când am ținut concertele de lansare după ce a apărut albumul în magazine și n-a fost rău deloc, multă lume știa deja la ce să se aștepte, știa versuri, etc. Poate o să repetăm experiența, în felul ăsta mai scăpăm și noi de presiunea deadline-urilor. Turneul Eternal Return o să se reia din ianuarie, sunt o grămadă de puncte pe hartă pe care vrem să le bifăm. Acum rămâne să vedem dacă o să avem și unde cânta, că extinctoarele n-or fi scumpe, dar transformatul pereților în uși s-ar putea să fie.

Am sărbătorit cei 20 de ani de carieră până la urmă, tot la Clubul Țăranului. Am cântat vrute și nevrute, Kumm și Urma și RA și byron și altele care n-au ajuns să fie lansate sau unele care urmează. Mi-a plăcut și așa, cu o singură chitară, și cred că o să mai fac. Până acum când cântam singur foloseam cât puteam eu de mult loopuri și scheme și inseram foarte multe coveruri, nu știu de ce, probabil de frica momentelor goale. Între timp m-am prins că momentele goale au și ele farmecul lor și că sunt destule piese proprii pe care le pot cânta cu o singură chitară. Am folosit doar un distors pe voce din când în când, ca să suplinesc solo-urile.

Am încheiat 2015 cu o evadare din camera bicicletelor de la Troll Escape Rooms, un concert Selah Sue la Berăria H, o cântare scurtă la Hanul Gabroveni și un alt Impromptu la Clubul Țăranului, la care ne-am lungit cu cântatul ca nebunii până pe la 1 noaptea, așa, de parcă ne-ar plăcea să facem asta. Ne-om vedea de revelion, la același Club al Țăranului, până atunci pauză, eu plec la Bistrița la spălat de creieraș obosit. Hai cu sărbători!

P.S.: Bineînțeles că n-am pomenit chiar toate chestiile pe care le-am făcut, ne-am fi lungit mult prea mult. Rezumatul concertelor arată cam așa:

61 de cântări în 18 orașe

34 concerte byron
4 private byron
5 concerte Kumm
7 concerte cu Luiza Zan
7 solo
3 Dicționar explicativ al iubirii române
1 mini-concert cu Andi Nucă

P.S.2: (Incredibil ce răbdare ai avut să ajungi până aici) La anul o facem lată de tot, doar nu credeați că ne-am potolit.

Fotografii de Ciprian Vlăduț, Cristian Șuțu, Năluca, Claudiu Petre, Laszlo Demeter (thank you, guys!) și vreo două de-ale mele