30 De Secunde De Faimă

Sunt mult mai mult de un cânt ce-ai fredonat într-o zi fără nori, eu mişc aeru-n jur, urechea-ţi alint, te ridic în zbor... Prada-mi gonesc într-un balet nebunesc, dinţii scrâşnind, dedesubt scotocind, pân' la soroc tre' să mă joc, nu ard etape! Pas după pas, prieten rămas, mi te dăruiesc, dar tot îmi lipsesc iambi şi trohei sau alte idei, sunt aproape! Toţi nervii-i întind, curbele-nving, goluri închid, raţiunea desfid, al meu univers tremură-n vers deşi-s lucid, semne citind, sunt gata să prind un fir de argint în ăst labirint, doar un răgaz, vreau să fiu treaz până la sfârşit!

Geamuri închise, perdele trase, tăceri, trosnete în sobă, vorbe şoptite, senin. Afară viforul orb izbeşte în zid, iar văile urlă turbat... Templul perfect imobil într-un iad fluid zace-aburind pe o creastă, descătuşat... Tăciuni ard pulsând, plânge podeaua goală.

Piele şi os, picioare şi cap - ăsta sunt, între ele încap. Tendoane şi muşchi pradă mă ţin, aşa de greu e să mai scap puţin... Când încep să scârţâi rău mai visez la un sistem mai nou, da-s blocat, ce nenoroc, într-un biet castel de cărţi de joc... O cuşcă în piept o cutie în cap, prea mulţi pereţi, din celule nu scap. Ce vezi prin pupile e adevărat: linii de cod într-un fragil aparat. Când culorile pălesc, o revizie-i tot ce-mi doresc. Oare ai un antidot ca să uit că-s doar chimie tot? Doar o scânteie... Dacă eşti insistent, orice colţ scotocind, îţi devin transparent, masca mea jupuind. De mă cauţi atent sunt doar un licăr deştept: lumina o sper dar întuneric aştept.

Raţiunea mea n-acceptă vreun compromis, deci de ce n-aş pune punctu-acum pe i? Pe margine te ţin până afli că nu eşti într-un vis și-ncetezi să cauţi stele-n plină zi. Neguţătorii străzii-şi vând şi duhul pe dolari, dar nu-s clienţi, e vremea depresiunii... În boluri cântătoare fierb orezul proletari, și-un căzut arhanghel ia drumul confesiunii, iar eu merg pe linie... Îţi pierzi prea multă vreme în hamacul de pe mal, leneş stai la soare şi fumezi prostii, te faci că nu-i nimica, tot sorbind dintr-un pocal, vândută-i ţara, dar tu n-ai datorii, iar eu merg pe linie... Şi farul e-n văpăi, e timpul să te sperii, valiza mi-e făcută, îndat-o să dispar, străinii se agită, construiesc imperii, iar tu, impasibil, ceri un nou pahar, iar eu merg pe linie...

Războiul va înceta şi toată lumea în direct la TV se va bucura, necuratul o să-şi pună laţul după gât! Africanii vor mânca meniu italian, fericirea va fi parte din cotidian, ne vom face de cap şi un vechi be-bop va-ncinge ringul, doar că n-o să se întâmple chiar azi... N-o să se întâmple! Banii vor dispărea, iar bogătanii ca voluntari vor asuda, şi Wall Street o să fie brusc un club de filantropi! Maşină electrică la orice texan iar Papa o să-şi pună crucea la borcan, ne vom face de cap şi un vechi be-bop va-ncinge ringul, doar că n-o să se întâmple chiar azi... N-o să se întâmple! N-or fi nici oşti, nici crime, pistoale, cruzime sau senatori dubioşi. N-or fi nici basme, nici popi, nici frică de gropi, și-atâţia ticăloşi... Nu reguli, nu robi, nici mişei, nici neghiobi, nici ocne, nici evadări, nici bine, nici rău, nici vechi, nici nou, și libere vor fi cele patru zări, doar că n-o să se întâmple azi... N-o să se întâmple!

Totu-a început aşa: ne-am apucat de jocul ce ne plăcea, cărţile le-am împărţit și-am văzut că-ncercai să-ţi ascunzi chipul uimit chicotind. Când s-a luminat în hol am ştiut că voi juca acelaşi rol. Mă durea să văd cum minţi, mimând hotărâre, șoptind rugăminţi, priviri rotind. Surâsul tău e cel ce m-a îngenuncheat, minune mare, e ca şi cum ştiai precis ce am visat fiecare, păreai c-auzi orice gând, dar n-am rostit niciun cuvânt... Chiar dacă era incorect am început să trişez uşor circumspect, n-aveam nimic, dar am plusat - amăgirea-i o artă, nu un păcat -, cu toţii m-au tot privit, mă bănuiau, dar au greşit...

Un somptuos hotel e-acum în Paradis, la etaj hamace-ntre pomi, gheaţă cu rom, şi totu-i permis! Eroii se duc la sală, noul designer e pretenţios și la cantină, milog, un râios inorog mai prinde câte un os. Viaţa pare-un desen animat, un suprarealist colaj, un cântec idiot fredonat, vrăjit de un splendid miraj. Ameţit, iar m-am împiedicat, orbit de lumini şi culori, hoinarul e încoronat iar eu o să-i fiu ambasador! Chiar între râuri de miere e o fântână de-amar și-o dâră de sânge uscată e investigată și-nchisă-ntr-un dosar... Albul iepure jură că nu ştie nicio regină, nebunul pe plajă bea ceai, pălăria-i de pai, și marea-i doar o piscină. Când fauni şi zâne dansează în catedrală, zeu-i sătul, i-e opera bună, firesc! Nesupusa senzaţie devine prudent cerebrală, postura-i senină, dar ochii strălucesc...

Am vrea să credem c-avem controlul absolut, ne mândrim că suntem deschişi, dar negăm ce n-am văzut, ne-agăţăm de iluzii, convinşi că acolo, undeva, cineva veghează, și pe asta am putea conta... Tânjim la libertate, dar nu putem s-o definim, nu vrem să fim atenţi, distracţia-i tot ce mai urmărim, ce viaţă-am fi putut avea dacă ne-am fi mişcat, lunatici bântuind pe străzi, visând călduţul lor pat! Terifiaţi că nimeni nu trage sfori după perdea, suntem gata să credem că suntem după curcubeu, undeva, ni se pare că le ştim pe toate-n cer şi pe pământ, și ne-amăgim că raiul e-ntr-al norilor veşmânt...

Am stat atât de mult, nu mai am vreo veste, niciun amănunt, memoria-mi joacă feste, nu pot s-o ascult prin mii de palimpseste. Dacă mă priveşti vei şti că am o poveste! Ca un rob am încercat să fiu tot ce vrei tu să fiu, dar şansa mi-am ratat, se făcuse prea târziu și m-am dizolvat în marea de cenuşiu. Nu mişc acum nici un deget, dragă, dar înăuntru sunt viu! M-am săturat de-aceşti păpuşari, ai viselor noastre torţionari! Atârnat ani de zile în zadar, acum e timpul să dispar... Somnul e un chin, sătul să aştept să vină vreun agent divin de după cortină, vasul mi-e prea plin, mă ridic cu forţe noi, poate că-ţi par ruginit puţin, dar mă duc la război! Eu cred că asta-am mai făcut sau poate c-am visat cândva... Revolta mea e doar atât: sfoara fără care n-aş mişca. M-am săturat de-aceşti păpuşari, ai viselor noastre torţionari! atârnat ani de zile în zadar, acum e timpul să dispar, mai bine-ţi găseşti unul nou, n-o să particip iar la show, nu mai vreau să joc un rol, să-ţi umpli nesătulul gol...

Vine de sus, minuscul chimic impuls, eliberând senzaţia ce te ţine viu. Planeta în juru-ţi, ocol, se luminează când zâmbeşti, copacii împietresc când hrăneşti negrii-ţi câini... Dorinţa o simţi aerul să-l cuprinzi -- un vechi bun prieten ce-a tot umblat --, pumnii îi strângi, îndoieli alungi, munţii să-i mişti cu un sunet uşor intonat. S-alegi poţi doar tu, alege doar tu! Ceva mai jos schimbarea face adversari ce doar cu-acelaşi vechi regim să-şi umple golul pot. Minciunile, vai, pe loc înghiţite sunt de nervi, aşa că hai înapoi la-nceput de tot... Nevoia se plimbă pe sârma prea întinsă în echilibru, lăsând loc să intre sentiment. O rană pe cerul gurii ce nu se vrea atinsă, însă nu te poţi opri, te furnică insistent...

Să ne alungăm teama am construit temple-ntregi, neguri pe lângă ziduri curg, umbre fără culori... Umplut-am marile cărţi cu interdicţii şi legi și-am promis tuturor un loc minunat dincolo de nori. Ritualuri am inventat, îngenuncheaţi ne-am tot rugat aerului, pereţilor, să fim asiguraţi! Frica vrem s-o stăpânim după ani întregi de chin, îngânând vreun psalm prea monoton, poate-o să fim vindecaţi... Şi dacă asta-i tot? Poate asta-i tot ce-avem și ne pierdem preţiosul timp sperând să ne izbăvim... Suntem oare-aşa funeşti să ne tot inventăm poveşti? Să fim cinstiţi cu noi înşine - nimic nu ştim. Ne-am omorât fraţii pentru că altceva gândeau, am uitat complet de unde venim și-acum ne credem altfel! Am pus curioşii pe foc, pe diavol l-am învinuit pe loc când prea slabi am fost şi-am încălcat reguli scrise de noi...

Promit solemn, vom ajunge, trage un fum şi lasă-mă să conduc! Zeul buimacilor în braţe ne strânge, călătoria asta e u balamuc. Nu-ţi face griji pentru nimic în univers, mâine vom râde de azi, neliniştea asta ne împiedică la mers, dacă vrei să ştii, sunt absolut treaz! Mai bine te joci, bagă-ţi capul în nori, ai nevoie de-un şoc, de un ceas de fiori... Mai bine râzi de tot ce-i urât, greutăţile-ţi porţi atârnate de gât. Dă-mi sticla, te rog, să-mi potolesc ardoarea, cel mai uscat deşert e în sufletul meu! De-ar fi fost vară aş fi vrut să văd marea, ochii ei reflectă cerul mereu... Peste frontieră viziunea noastră stingheră aripile-şi extinde, un splendid soare răsărind ne surprinde în sfârşit zâmbind, timpul se întinde... Bucăţi de lume zboară aruncând afară tensiunea din noi... Un strop de lumânare pentru-aceia care nu mai vin înapoi.

Peste zi din vise-au născut melodii, dansându-mi împrejur, zbor de fluturi mii... Glasuri de-argint răsună suspendate, inima mea cântă iar și bate, îmi taie suflarea înotând în marea de nelinişti vii, liber iar voi fi...