Melancolic

(Dan Byron) O cafenea ascunsă pe un colţ de stradă, o masă mică cu un aer adormit… Avem două ceşti în jurul vieţilor noastre-absurde, viitorul e scris pe fundul mării, în nisip… Visele noastre se plimbă de mână prin lumea plină de iluzii, întunecate alei îngână cântecele-n cor. Priveşte-mă-n ochi: lumea încet dispare, picioare timide pe sub masă se-ntâlnesc… Abia ne vorbim, am uitat şi să respirăm, ascund sentimente, dar cărţi nu pot să măsluiesc…

(Dan Byron) Timpul iute-aleargă când eşti aici, când eşti departe face paşi mici… Parc-aş fi-ntr-o gară cu trenuri zglobii ce-mi răpesc prieteni şi-i duc pe pustii. Se spune că ţigara, alcoolul şi boala îţi fură din ani: de singurătate nu se spune nimic… Ştiu c-avem sute de feluri de mesaje şi-apeluri, un hăţiş nesfârşit, dar sunt cuvinte ce nu-ncap într-un plic… Prin cabluri lungi şi sateliţi goniţi de hoarde de gigabiţi, zâmbetul meu se pierde complet şi moare. Printre comedii, fotografii și virtuale elegii, prezenţa ta m-ar bucura mai tare! Pe străzile-nsorite sunt doar un trecător, o lacrimă târzie a unui melancolic nor. Amaru-ncet mi-l sorb pe-o terasă în călduri, sunt un om fără probleme, ai putea să juri!

(Dan Byron) Asta este şansa ta, nu vezi că mă duc pe pustii? Te rog, nu te evapora: am vânătăi în suflet iar ţie-ţi arde de prostii! O linguriţă de miere, două cupe de nectar: pământul se învârte în jurul unui zar. Nu pot spune nimic, sunt uşor paralizat: zâmbesc ca un prost desincronizat! Mersul tău legănat — un dans subtil ca un favor — mă prinde-încet în mreje… Sunt gata să mor! Sunt deja al tău, dar tu vrei mereu mai mult, uşa-n nas îmi închizi deşi mă vezi că-s înfrânt…

(Dan Byron) Te cuibăreşti pe-un colţ de umăr şi-ncerci să respiri și mărgăritare-ncepi încet pe cămaşa-mi să-nşiri ca un copil pierdut pe străzile strâmbe de somn ce şi-a uitat adresa şi numărul de telefon. Pe sub pături ne-ascundem de-o altă vitregă dimineaţă, printre perne îmbibate cu-aceleaşi vise târzii. Raze se scurg pe pervaz şi-ntre gene se-agaţă, pictându-ne pleoapele în culori străvezii. N-ai încotro, printre corăbii-necate pluteşti, malul căutându-l printre valuri roase de peşti. Busola-ţi arată orice nord vrei tu, la-ntâmplare, te agăţi de mine ca de-un colac de salvare.

(Dan Byron) Astăzi nu vreau chiar nimic, ce-ar fi să uit complet cine am fost, ca un bunic ce deodată se crede băiet ? În spirale de pături m-ascund, cocon speriat, îndrăznind Sscurte priviri peste hăul căscând, cu muguri de aripi ochi acoperind.

(Dan Byron) Încet-încet cuvintele-au secat, visele noastre s-au ascuns sub pat, zi după zi mă uit la un străin ce-mi dă să beau din cupa-i cu venin. Şi când te gândeşti că la-nceput păream convinşi că ştim ce va urma… Pământul se-nvârtea în aşternut și luna între noi se cuibărea. An după an ne-am tot îndepărtat, ca de-o haină roasă de-atâta purtat. Nu mai ştiu cine eşti, nici eu nu sunt la fel, am ochi plini de lacrimi, tu-i ai plini de rimel…

(Sergiu Mitrofan) E ciudat când totu-n jur se rupe în fâşii și nici nu ştii când casa ta ţi-a devenit hotel, când ea te ştie mult mai bine decât tine și, cu siguranţă, decât el, și încet evadezi în ascunse unghere, nici nu poţi să prevezi că urmează cu totul altceva și te laşi să pluteşti, senzaţii noi te îneacă, nu mai ştii cine eşti, dar juri că n-ai simţit aşa ceva! Poate că tot ce-ai făcut până-acum e doar un drum pe care-l laşi în urmă, în sfârşit, poate că tot ce te bântuie azi e-un nou macaz pe linia vieţii tale răsărit. Prea târziu… Când te-apucă dor de ducă știi şi tu că n-o să-l mai priveşti nicicând la fel. E scris în stele, pe inele, dar, sub piele, azi e-altcineva. Şi te plimbi fără ţel între lumi găunoase până seara coboară şi-o să poţi s-o-ntâlneşti și eşti nervi şi scântei şi e carne şi oase și nu poţi şi nu vrei şi nu-ncerci să te-opreşti și te-mbeţi cu aromă de degete fine și licoare de zei e sudoarea pe ea și ecou de-Orient şi parfum de vitrine și cazi şi zbori şi uiţi şi mori şi-nvii deja! Poate că tot ce-ai ştiut până-acum e doar un drum pe care-l laşi în urmă, în sfârşit, poate că tot ce te bântuie azi e-un nou extaz pe linia vieţii tale.

(Dan Byron) Peste tâmplă se scurge-un râu și, domol, altul pe-obraz, am un suflet mâncat pân’ la brâu de molii tremurând în extaz. Îmi vine să mă urc pe pereţii-n ruine, iar tu mă priveşti impasibil şi taci! În mine viaţa stă să leşine, n-ai vrea, măcar astăzi, să te prefaci? Obosit de cuvinte, alerg peste câmpuri de nervi speriaţi. Cu un colţ de-amintire-mi şterg obrajii de iude sărutaţi.

(Dan Byron) Cu ochii închişi, fără vorbe-n plus, în braţe mă ţii iar eu nu ştiu cine eşti… Nu pot să te-alung, oricine ai fi, te-mbrăţişez şi zâmbeşti… Nu ştiu cum să fac, tu nu dai vreun semn c-ar fi de-ajuns, abia mai pot respira! Încerc să mă scuz, dar nu-mi dai vreun răspuns, nu pari s-auzi ceva… Încerc să te-mping, braţele-nchise să îţi desfac, dar nici o şansă nu am… Strig după-ajutor, nu mai pot să tac, ai să mă strângi până mor!

(Dan Byron) Fără-obligaţii ne întâlnim, să uităm cum e de fapt să ai relaţii, să-ncepi să te plictiseşti organizat. N-am programare, din când în când drumul spre casă devine confuz, orbit de soare mă-mpiedic de pragul tău şi mă scuz. Pierdut într-un deşert monoton fără niciun reper, mă întreb: ce-ar fi dacă m-aş apuca să-mi construiesc un paradis, rutina să-mi scot din plămâni, fructul oprit să culeg, gol sub o frunză de nor, fericit şi proscris? Ar fi de vis! Nu mai ştiu cine mi-a spus cândva că n-o să mor în patul meu. Mie-mi convine, altfel ar fi chiar banal, ce Dumnezeu? Paharu-i plin de conformism, sunt sătul până peste cap, nu pot pretinde că n-am şi eu nişte vise puse la ciorap…

(Dan Byron/Sergiu Mitrofan) Iată, ziua se-arată să-ţi fie neaşteptată, nu ştii vreodată ce o să-ntâlneşti! Semne să le descurci te îmbie, dar nu e vreme, nici o secundă să te pregăteşti! Cauţi deja în constelaţii, în ceşti de cafea, însă n-o să afli cine ar reuşi să ghicească, după cortine, care-s surprizele ce vor veni? Bune și rele-mpreună-o să nască o nouă minune, să te ridice și vei străluci! Roşeşti puţin cu ochii-n oglindă, anii ce vin te-or surprinde mereu!

(Sergiu Mitrofan) Am mai putea să aşteptăm, să mai dansăm un anotimp, înlănţuiţi să delirăm într-un perpetuu contratimp, dar ştiu şi eu şi ştii şi tu că nu putem schimba ceva, că „fără“ ar putea fi „cu“, dar noi am fi altcineva, că timpul nostru-a obosit să tot agaţe în zadar baloane pline cu granit de neopritul calendar… Întunecoşi şi monotoni ne-ndepărtăm apropiaţi și ne desfacem în atomi, pe dinăuntru dizolvaţi în aritmetici nefireşti ce unu îl prefac în doi, comunicăm ca nişte peşti și lumea se bifurcă între noi. N-aş mai putea să mă deschid, mi-e înăuntrul ferecat în circuite de-android, felii din mine au zburat ducând cu ele în eter tot ce-nsemna odată „eu“ în mecanismul efemer din slujba sufletului-zeu. Când fluturi se strivesc de zid, de prin stomacuri expulzaţi, deliberat se sinucid, de frigul toamnei condamnaţi, iar trecătorile dispar și pasiunea trece-n chin, se simte-aromă de gheţari și vânturi de iarnă vin…

(Sergiu Mitrofan) O rază te alintă pe furiş în pijama, oază în deşertul necuprins din camera ta, pază contra roiului de gânduri din sertar, trează și nedumerită doar că nimeni nu-ţi arată care-i firul spre el, nici o indicaţie precisă, mii de telefoane fără ton de apel și nici o fisă! Poate că exişti pentru ultima senzaţie tare, poate tot ce rişti e să uiţi complet ce ai căutat, poate mai insişti ca un fluture alergând după soare zile la rând, însă nicicând de ajuns. Pare că-n albastru-ai vrea aripile să-ţi scalzi, oare nu înţelegi că s-ar putea să arzi? Şi nimeni nu-ţi arată care-i drumul spre el, nici măcar o singură pancartă, mii de intersecţii fără nume şi ţel și nici o hartă! Poate că trăieşti în perfect aranjament cu minciuna, poate că greşeşti, însă nu mai ştii ce-i adevărat, poate încă eşti doar copilul care numără-ntruna petale de flori ce cresc uneori fără soţ.

(Dan Byron) În viaţa mea nu m-aş fi gândit c-o să-mi doresc o zi fără sfârşit. Până mai ieri am tot aşteptat să vină noaptea să mă pun pe visat. Acum nu mai dorm, încontinuu dansez, zâmbind către soare mă reinventez. N-ai nicio grijă, tot ce-am dorit e aici acum şi m-a copleşit!

(Dan Byron) Rătăcind prin absurdul labirint, picioare desculţe târând prin nisipuri mişcătoare, spre tine, un cântec uitat fredonând, recunosc, nu-nţeleg chiar nimic, drumul e-aşa de-ncurcat și frunze se-ntind peste urme, pe loc mă învârt, disperat. Într-o zi cu soare, cu ochii-nchişi am să ştiu orice ungher în ăst labirint, dar tot înăuntru-am să fiu…

(Dan Byron) Baba oarbă umbre-ncearcă să prindă cu mâini întinse prin aer, bâjbâindă… Spre bătrânul soare ochii-ncet îmi deschid, superba lume în braţe-aş vrea să cuprind!

(Sergiu Mitrofan) Pentru zile ce-aduc tot ce ţi-ai dorit, pentru toamne lungi cu infuzii de tei, pentru flăcări ce ard până la sfârşit, pluteşte pe 1, 2, 3! Pentru vise pierdute în zori de zi și secrete vechi păstrate sub chei, pentru cei ce de mult nu-ţi mai sunt copii, valsează pe 1, 2, 3! Pentru vineri ploioase şi cenuşii, chiar şi pentru vrednici rivali, dacă vrei, pentru zâne uitate în colivii, pozează pe 1, 2, 3! Pentru-aromă de ani neasemuiţi prinşi între hârtii şi picturi în ulei, pentru cei care nu-s încă pregătiţi, te-nclină…

(Sergiu Mitrofan) Din când în când simţi că lumea te-apasă, dar e de-ajuns un strănut să scuturi tot şi s-alegi ce-o să iasă între-un salut şi-un sărut. Din când în când nu mai poţi suporta și-ncet-încet te prefaci, te lămureşti că te poţi falsifica, tuturor să le placi! Din când în când tre’ să te deghizezi, lasă-i pe toţi să te creadă ce-or vrea, o să te surprinzi de ce-o să realizezi, uită pudoarea, ascultă-ţi chemarea și vei fi o stea! Din când în când îţi eşti unic amic: fotbal individual. Păzea la cei ce zic că n-ascund nimic și-noată până la mal! Din când în când e vremea să-ţi hrăneşti iluzia, să şlefuieşti atent sublimu-ţi camuflaj, prudent şi elegant să agravezi confuzia în care să-ţi îneci întregu-anturaj.